Într-o țară de poeți...

Din aticolul domnului ANDREI PLESU  http://www.ziaristionline.ro/2015/07/29/ziua-imnului-national-andrei-plesu-sint-de-parere-ca-textul-imnului-nostru-este-vetust-inactual-nevrotic-autodenigrator-funebru/

„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu atît mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară? Răspunsul meu este negativ. Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.

Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, cînd ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe“, de stăvilare „putrede“, dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă“. Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpînă“ şi despre un „jug al trecutului“ care a fost „zdrobit“. Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele“, imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pămîntesc“.

Prin contrast, „Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei din cele patru strofe cîntate în mod oficial, cuvîntul „moarte“ e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale“, „intrigă“, „viclene uneltiri“, „a pizmei răutate“, „un jug din seculi“ pe care îl purtăm „ca vitele“ şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate“, „acum ori niciodată“. Mai aflăm, că nişte „cruzi“ vor să ne fure pînă şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată“ şi „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani. Textul merge pînă acolo încît ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stîne“, metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali“ ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor…

Deșteaptă-te, Române
(textul Andrei Mureșanu, mulzica Anton Pan)

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, 
În care te-adânciră barbarii de tirani! 
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă, 
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! 

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, 
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian! 

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine, 
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne, 
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii! 

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, 
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi, 
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine, 
"Viaţă-n libertate ori moarte! " strigă toţi. 

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi! 
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate, 
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi! 

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori, 
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare, 
În astfel de pericol s-ar face vânzători! 

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă, 
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, 
Când patria sau mama, cu inimă duioasă, 
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc! 

N-ajunse iataganul barbarei semilune, 
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune, 
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim! 

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie, 
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie, 
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm! 

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri! 
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri! 

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină, 
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt. 
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, 
Decât să fim sclavi iarăşi în vechïul nost' pământ!

Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 
www.ziaristionline.ro