marți, 30 iunie 2015

Flori uscate

zorile își înmiau razele  
în ceașca de cafea
te iubeam atat de mult
tu mă înțelegeai
nu mai știu de unde venea  
atâta iubire în mine

auzeam toată liniștea
și o bucurie dulceagă
ne topeam unul în celălalt
poate murisem

 sărbătoream  jumătatea de veac împreună 
mai degrabă fragili decât rigizi
scufundați în mlaștina simțurilor

deodată  n-am mai putut suporta
mirosul florilor puse la presat
în toate cărțile de rugăciuni
 ( de Dorina Stoica)




duminică, 28 iunie 2015

Du-mă la fântâna cu ciutură



Ce risipă de verde pe dealuri!
De ce îmi tot spui să intru încălțată pe pajiștea cu flori?
Nu ți-e teamă că macii ar sângera
iar câmpia și-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul?
E prea dimineață pentru mâhniri,
caii zburători au obosit de atâta visare.
Mai bine hai să ne-ascundem   între anotimpuri,
să plămădim consecințe.
Cele mai multe drumuri  nu mai duc nicăieri .

Te rog  înainte de a lua urmele norilor
du-mă la fântâna cu ciutură
de la marginea timpului.
Nu vezi că am tălpile pline de cer?
( de DS din "Visez in culorile curcubeului"


miercuri, 24 iunie 2015

Dorina Stoica, o carte de credință

Scriitoarea Cristina Stefan 
Zi de Sânziene…nimic mai potrivit decât a citi poezie religioasă și am primit îndemnul dintr-o carte numită "Când nu Te iubeam" a poetei Dorina Stoica. Fiică a Bacăului (născută în comuna Răchitoasa) scrie de câțiva ani și publică și în rețele pe internet, pe site-uri de specific religios creștin, versuri muzicale, inspirate din rugăciuni, psalmi, sau pildele Noului Testament povestite în stihuri. Cartea, la Editura PIM, în 2014, are un cuvânt înainte al Arhimandritului Ciprian Grădinaru, de la Catedrala Neamului și la sfârșit, note de critică literară ale Cezarinei Adamescu, Petruș Andrei, Cristian Livescu, Livia Ciupercă, Constantin Lupeanu, note care ne spun despre versurile Dorinei Stoica fiind:
Simple, așternute cu inocență, din pură dorință de a comunica franc, direct cu cei din jur”(C.Livescu)
dar și că „Poeziile sunt un imn de laudă adus lui Dumnezeu prin creațiile sale,natura și oamenii, ele pot fi învățate și interpretate la serbările școlare și cele bisericești.” (Cezarina Adamescu)
Tot din notele critice am aflat povestea poeziei „Îți multumesc, Doamne”, Publicată de Dorina Stoica în august 2009, pe internet și apoi într-o carte editată în 2010, "De la poezie la rugăciune", Editura Sfera.
La 4 ani de la publicare, Editura "Cristimpuri" din Ploiești îi plagiază poezia atribuind-o Părintelui Arsenie Boca într-o carte dedicată acestui Părinte celebru al neamului. Nici până azi situația penibilă nu s-a clarificat și este bine ca în lumea literară să se cunoască adevăratul autor al poeziei, Dorina Stoica. ( Constantin Lupeanu, specifică aceste date în cartea "Când nu Te iubeam").
Poezia Dorinei Stoica nu-ți dă ghes la critică literară, încadrări, definiții, trimiteri la stiluri, genuri, tehnici poetice, poezia Dorinei Stoica trebuie citită simplu, ca o apă proaspătă pe față și în suflet dimineața, să-ți dea binețe și curățire de suflet. Este ca o intrare în biserică, închinare și la lumină, ieși mai bun, mai darnic, mai omenos cu ceilalți. Este spiritul însuși al rugăciunii și conștientizării lui Dumnezeu.
Spunând din versurile Dorinei Stoica:
„cînd nu Te iubeam
iubeam o floare
cândva am iubit un copac
apoi o mulțime
de păsări
cuibărite în sufletul meu…”
Cristina Ștefan, în zi de Sânziene, 2015

duminică, 21 iunie 2015

Mai spune-mi bunico

Mai spune-mi bunico a mia oară
Că îngeri albi se plimbă-n calești,
Hai, deapănă cu vocea domoală
Astă seara frumoasele tale povești.

Hai spune-mi că binele-nvinge,
Că până la urma răul se face pitic
Supărarea vine apoi se se stinge, 
Din fapta buna nu piere vre-un pic.

Invața-mă mereu ca doar către stele
Privirea cu speranta să îmi ridic,
Minte-mă că voi străluci ca ele
Și nu mă va face  să sufăr,  nimic.

Mai spune-mi bunico că moartea,
E-o poartă deschisa spre alte lumi
Hai, fă-mă să cred  că doar iubirea
Face din oamenii rai, oameni buni.

Vorbește-mi bunico despre pace,
Credinta, armonie belșug, iubire,
Să cred ca nimeni rau nu-mi va face
Și voi avea parte doar de fericire.

Minte-mă bunico, zâna mea bună
Fii iarăși cu mine macar pentru-o zi.
In casa pustie telefonul zilnic sună
Din somnul de veci nu te poate trezi.

De ce nu mi-ai spus bunico niciodată
Că îngerii pleacă la alți îngeri în cer,
Fără tine voi fi pe veci nealinată
Până ce voi dispărea și eu cu ei în eter.
(de Dorina Stoica)

poza de pe internet





vineri, 19 iunie 2015

Noapte de vară la munte


Din cer printre nori, niște raze de soare
scaldă și îmbracă-n lumină satul din vale.

Iarba e verde, munții desenați pe zare
au vârfurile golașe văruite cu ninsoare.

Țăranii obosiți se întorc  încet către casă,
se anunță o noapte de vară frumoasă.

Timpul curge lin într-un straniu balet,
înserarea acopera amurgurile roz violet.

Coboară și urcă-n fântână cumpăna veche,
un grier țiuie insistent parc-ar fi în ureche.

În schitul de lemn de la marginea zării
doi călugări bătrâni fac rugăciunile serii.

Luna pe cer vine să-și facă tura de noapte,
începe un recital susținut de câteva broaște.

După fierbințeala zilei, acum e răcoare
în aer plutesc esențe tari, dulci amețitoare,

În nări simți aromă de brad și miros de bucate.
E noapte de vară la munte. Ce noapte!
( de Dorina Stoica)

imagine de pe internet






miercuri, 17 iunie 2015

Undeva se stie tot


Undeva, cineva știe tot ce se întâmplă.
Un scenariu se repetă pe scene diferite.
Regulile fac parte din joc.
Nimeni nu ține cont de ele.

Un cuvânt scris sau rostit a ajuns cu viteza luminii.
Nu mai scriu nimic,
dorm mai bine  când știu că totul este doar în mintea mea.

Am o relațe  cu hainele mele.
Cineva îmi tot cere haine vechi.
Ale mele toate sunt noi,
ajungi să te doară pentru că ai investit  prea mult în ele,
dar
vara când timpul picură ca nisipul în clepsidră
si apa în fântână foșnește
îmi doresc o noapte sub formă de mine și tine.

Așa de despărțiti de la un timp,
ne coacem dorurile în lanul de secară de veghe.
Pentru singurătate  universul e totuși prea mic

Acum la zero ore din noapte
o liniște calmă  mă ține în brațe.
Inspir,  expir,  îmi opresc apoi respirația.
Aștept să mi se întâmple ceva important.
În general  viața e banală.
În particular e unică.
(de Dorina Stoica)


luni, 15 iunie 2015

“Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”





După ce mă ocup dis de dimineață de cele ale gospodăriei, îmi hrănesc famila si animalele, când soarele începe să dogoreasca, pe la ora 11( vara) și ceva mai târziu iarna,  mă retrag în casă unde îmi dăruiesc răgazul de a citit (online) presa locală mai întâi, iar apoi și pe cea națională dacă nu mă strigă cineva dintr-ai mei ori dintre vecini. 
Imagine dinspre parc spre Primarie
Politică nu citesc decât așa, ca titlu informativ ca să nu spun că nu știu pe ce lume mă aflu, deși orice s-ar scrie pe această temă tot de rău e și mă determină să mă întreb de fiecare dată dacă mai este măcar un conducător cinstit în această țară, iar dacă e de ce nu scrie nimeni despre el ca să-l știu și eu.  Întrebarea e mereu actuală de vreo 25 ani încoace și fără răspuns de la o zi la alta, de la un an la altul și de la un mandat la altul. Dar nu despre asta vreau să scriu astăzi ci despre cu totul altceva, deși până la urmă tot la politică voi ajunge.
Citesc cu destul interes de mulți ani articolele Simonei Mihăilă și uneori chiar le socotesc bune, documentate având conținut incisiv. Dar! Asta nu mă împiedică să am și oarece păreri personale de cu totul altă natură și orientare.
Si ca să pornesc de la general și să ajung acolo unde mi-am propus (de fapt nu mi-am propus aceasta, ci doar nu am mai putut să tac),  vreau să spun că mă dezgustă această goană după cazuri șocante, la limita moralității și a umanului care abundă în presa vasluiană (și nu numai). Aproape nu e zi în care să nu citești o știre („bombă”, pe prima pagină) precum că a avut loc un teribil accident, că cineva a ucis cu bestialitate, că s-a spânzurat careva, că o tânără a făcut baie cu resturile fetusului abia născut și câte astfel de monstruozități de se poate lesne crede că locuitorii acestul județ ( respectiv ai acestei țări) nu numai ca sunt foarte săraci, inculți, leneși și bețivi dar sunt și niște psihopați periculoși ce trăiesc la limita moralității exteme și a primitivismului.
Pe lângă acestea toate este pusă la stâlpul infamiei chiar și biserica, sunt judecați (e un subiect de prima pagina) preoții, episopi (cireașa de pe tort), după simpatii ori interese mai mult sau mai putin politice ce nu au nimic comun cu acea credință autentică a unui practicant al credinței cunoscută nu din vorbe ori băbisme oculte ci din lucrarea lui Dumnezeu și învățătura Sfinților Părinți și a Scripturii precum că dreptatea noastră este înaintea Dumnului ca o cârpă lepădată”( din slujba Sfântului Maslu).
Sunt căutați (și găsiți) acei veșnic nemulțumiți și puțin gospodari ce se plâng mai mereu de lipsuri așteptând să le rezolve altcineva toate problemele, cetățeni ușor de manipulat datorită lipsei de cultură ori a unor interese de grup (a se citi politice), respectiv de familie.
Deși toate acestea mă deranjează de mult timp nu aș fi luat poate atitudine dacă nu citeam astăzi în ziarul mai sus amintit articolul „ http://estnews.ro/2015/06/15/la-tara-grivita-comuna-care-admira-civilizatia-de-la-distanta/
Vreau să precizez că nu am nici o relație de rudenie, de partid ( sunt apolitică) și nici măcar de prietenie în sensul larg al cuvântului cu nimeni din această comună și cu atât mai mult de la Primăria Grivița.
Am fost în comuna Grivița acum aproximativ 27 ani într-un schimb de experiență. Mărturisesc că nu era aproape nimic de văzut în satul de centru. Am fost invitată acum doi ani la niște activități în cadrul proectului „Scoala altfel”, apoi la serbarea de sfârșit de an scolar iar de curând la Școala Trestiana  tot în cadrul aceluiași proiect, în primăvara acestui an. Mi-a făcut plăcere  să merg și să le vorbesc copiilor despre cărțile mele să le dăruiesc cât am putut și m-am bucurat de felul cum am fost primită. Asta e tot ce a venit dinspre această comună spre mine. A, am uitat a mai fost ceva, câteva flori de sezon și o sticlă de 1, 5 l vin( bunnn de tot!)  din partea unui părinte de copil, cu dezinteresată simpatie și pretuire, voluntar și nesugerat de nimeni revarsată asupra mea.
Am scris atunci pe blog impresii despre cele ce s-au făcut în ultimii ani, nu e cazul sa reiau, voi da doar linkul
http://dorinastoica.blogspot.ro/2014/06/cine-nu-vrea-sa-vada-nu-va-vedea.html. http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/01/comuna-grivita-un-loc-unde-revin-cu-drag.html
Întrebarea mea după citirea articolului din ziarul de astăzi Est News este un soi de strigăt (în deșet, desigur). Reportera ce a mers în comună de ce nu a văzut Școala nouă cu doatare modernă, Grădinița de nivel european ce întrece în dotare pe cele din oraș. Biblionetul, Muzeul satului, Primaria modernă, aducțiunea de apă din centrul comunei, casele noi construite de acei tineri ce au plecat să muncească în străinătate și trimit bani pentru a-și face un viitor în comună, performanțele profesionale ale unor cadre didactice, numărul mare de copii de grădiniță( acesta e un lucru cât se poate de pozitiv)? 
Gradinta europeana
Și dacă totuși a văzut toate acestea de ce nu a scris și despre ele că deh, asa e firesc și omenesc să le spunem și pe cele bune („ca să se adune”) dar și pe cele rele ( „ca să se spele”).
Sunt atâtea încă de făcut și de văzut în orgada noastră (a se citi Bârladul) și foarte bune dar și destule ce ar putea să fie mișcate cu puțin interes și din partea presei ( ce are un rol mare în schimbarea lucrurilor), pe care o citim dar nu o și înghițim nemestecată întodeauna.
Vă invităm pe cei din presa locală înarmați cu o cameră foto să încercați să ajungeți la Cimitirul Eternitatea parcurgând acea mică distanță din Bariera Puești până la poarta cimitirului( Str. Cerbului) făcând slalom printre mașini (acea porțiune de stradă nu are trotuare), cu un bătrân nevăzător de mână (e doar un exemplu),  spre mormântul unei rude, ori spre biserica din curtea mai sus amintitului cimitir. Și dacă mai e și Ziua Eroilor ori Paștele Blajinilor vă asigur că e o aventură demnă de un scenariu de groază!
Pe mine mă dor mai tare drumurile noastre toate...” și aș vrea să nu admir civilizația de la distanță” că deh, locuim în oraș nu la țară, ca să parafrazez titlul aricolului ce m-a făcut să fiu astăzi incisiva în raport cu presa. O să mă întrebați de ce nu sesizez Primăria, de ce nu merg în audiență. Ei bine, nu mai merg deoarece am făcut oarece sesizări ( în scris pentru altceva și n-am primit încă nici un răspuns- „prietenii știu de de ce”!).
Sunt unele realizari, nerealizările nu lipsesc, avem multe cerințe firești pe care toți le dorim și le așteptăm  de la aleșii noștri, dar cauzele pe lângă cele datorate interesului, dezinteresului ori neputinței celor ce conduc o localitate sunt și altele obiective și oarecum scuzabile, însă  părerea ca simplu cetățean cârcotaș adeseori este că e corect să vedem mai întâi partea plină a paharului, să gândim adică pozitiv și să cugetăm un pic înainte de a arunca cu piatra în lucruri pe care nu le cunoaștem decît superficial și tendențios.

A consemnat spre atenționare si probabil spre ofensare a unora, cetățean naiv ce încă mai crede că părerea lui contează, Dorina Stoica.

Într-o gară




Un tren deraiat de cu seară
a rămas într-o gară.  
În bodega mizeră,
niște oameni cenușii
îngropați de vii
în fum dens de țigară,
Asteaptă.

Timpul s-a înecat
într-o mare de vorbe.
Nimeni nu mai poate pleacă.
S-au furat într-o noapte
toate șinele de tren.

Orașul acesta începe
cu un cimitir,
răutatea are multe afaceri
și totuși...
Totuși
gara  aceasta ca orișice gară
e un alt început.
(DS)

Imagine de pe internet



miercuri, 10 iunie 2015

Pentru moment


Ne rotim  odată cu pământul.
Ne-ntunecăm  odată cu noaptea.

Înaintăm ca fluxul.
Dăm înapoi ca refluxul.

Pentru unii  poate părea ciudat
dar pentru mine  în luna când înfloresc teii,
sunt necesare cimitirele.

Câte o bătrână micșorată de prea mulți ani
uitată pe  bancă de copila
ce i-a ocupat locul de veci prea devreme,
mă întreabă  dacă nu mi-e frică.
Nu,
îi răspund morții nu bântuie pe nimeni.
Ne facem singuri frică,
până la urmă  toți ajungem aici,
tainele rămân însă taine.  
(Pentru moment.)
DS
  
Poza de pe internet
  

duminică, 7 iunie 2015

Bate vânt de poezie dinspre Dunăre spre Centrul Eminescu


Aflând că din nou bate vânt de poezie dinspre Dunăre spre Centrul Eminescu din Bârlad, astăzi duminică 7 –06-2015 am purces de dimineață spre zona Grădina publică- Spital mai întâi la biserică conform unui mai vechi și foarte bun obicei, apoi la Casa roșie” pentru a petrece o oră și mai bine la o ceașcă de cultură și la urmă de cafea.
În curtea Centrului Eminescu teii se pregătesc de sărbătoare. Peste doar o săptămână cu toți teii în floare, poezie și cântec vor răsuna la comemorarea poetului nepereche Mihai Eminescu.
Scriitori dunăreni la Centrul Eminescu”  acesta este titlul întâlnirii cu binecunoscutul scriitor Coriolan Păunescu membru USR,  scriitor Apostol Gurău de asemenea membru USR și poetul Petru Mihalache. 
Vreau să vă spun din start că m-a impresionat atitudinea acestor scriitori unul față de celeălalt. Nici unul nu a vorbit despre el, fiecare s-a străduit să-l descrie pe celălat în cele mai frumoase culori. O atmosferă caldă, colegială, presărată cu glume de bun gust și cu evocări înteresante, fără emoții și mai ales cu multă și sinceră dăruire și dorință de a se manifesta cu ce au ei mai valoros, vizibil relaxați și în elementul lor în Casa lui Eminescu din Bârlad, gazdă primitoare tuturor creatorilor și iubitorilor de frumos.
Petre Manolache a prezentat volumul „Înterogația finită” și „Nedumeriri concentrice” de Coriolan Păunescu și „Mic tratat despre arta învierii” de Apostol Gurău.
Scriitorul Apostol Gurău a venit cu o carte de poezie a unui poet pe nume Simion Zărnescu dus la cele veșnice intitulată Eu sunt venetic sideral” de a cărei apariție s-a ocupat scriindu-i prefața dar și sponsorizând tipărirea ei. M-a impresionat felul cum l-a prezentat pe acest poet despre care nu am auzit dar pe care il consideră un poet atins de geniu, despre care ar trebui să se vorbească mai mult. Nu poate fi trecută cu vederea nici prezența tonică a scriitorului și publicistului vasluian Dumitru V. Marin care ne-a dăruit ultimul număr din ziarul Meridian și ne-a invitat să trimitem creațiile noastre, ale bârlădenilor la revista cu același nume.
Aceste întâlniri cu scriitori pe care îi asculți vorbind și parcă niciodată nu ești pe deplin mulțumit de câte ai aflat, ai vrea să dezvălue cât mai mult din viața și gândurile lor căci sunt speciali,  poeți înzestrați cu har pe lângă care ai trece poate fără a-i observa pe stradă. Ei seamana cu fiecare din noi dar sunt deosebiți prin scrisul lor, sunt spirite alese.
Microrecitalul lui Petre Manolache și Coriolan Păunescu intitulat „Respect pentru Eminescu” ne-a purtat prin lumea delicată a poeziei celor doi poeți.
Bine organizate și inteligent prezentate astfel de întâlniri de sfârșt de saptămână au darul de a te muta preț de o oră, o oră și jumătate într-o lume spiritualizată, plină de sensuri profunde și te depărtează oarecum de banalul și adeseori neplăcutul cotidian, drept pentru care mulțumesc și de această dată organizatorilor și mai cu seama distinșilor invitați .

A consemnat Dorina Stoica

Dimineață de vară cu pisici

Vara cochetă își etalează de dimineață florile proaspăt înflorite, vesele nevoie mare, după ploaia repezită de la ora patru spre dimineață. Abia s-au scuturat bujorii încrezuți, dominatori ce de câțiva ani și-au luat fără să întrebe pe nimeni jumătate din grădina cu flori, că s-au și deschis crinii crescuți anul acesta mai înalți ca niciodată luându-se la întrecere cu trandafirii ce se luptă și ei pentru un loc cât mai aproape de soare.
Încă de la prima oră aerul se prezintă înfierbântat uscând grăbit picăturile de apă de pe iarba ce se cere urgent tunsă. Niște păsări cântătoare se întrec în vocalize acoperind cu ciripitul lor toate celelalte zgomote ale dimineții de vară.
Netrezită încă bine îl aud ca de obicei la geam pe motanul birmanez pe nume Șpâ. Îmi dispare brusc,  bunătate de somn! Ridicat în picioare, cu ghearele labelor din față înfipte în plasa de la geam, cu slănina de pe burtă atârnând flămândă, mă hipnotizează cu ochii albaștri poruncindu-mi „scoală odată și dă-ne să mâncăm somnoroasă leneșă ce ești!”. De jos așteaptă răspunsul consoarta lui, duduia Sisi, pisica albă și grasă progenitură de maidaneză parvenită, ajunsă acum, la a treia generație, la rangul de țiitoare de motan birmanez de fițe, consumatoare de pește oceanic fript, de două ori pe zi. Ceva mai încolo, la colțul casei Surda (pot sa-i spui oricum că tot nu aude), pisica vecinilor hrănită cu resturile de la masa celor două pisici din dotare, mama a patru bastrazi fătați pe preșul de la ușa bucătăriei mele și predați vecinului cu preș cu tot, așteaptă și ea deșteptarea persoanei de care depinde în cea mai mare măsură festinul de diminață, adică a mea.
Așadar mă scol cu noaptea în cap, cu ochii cârpți de somn și cu nelipsita durere de cap (aducătoare cică de inspirație poetică), care mi-ar putea lipsi dacă geamul ar sta închis toată noaptea,  ori dacă nu aș fi trezită în fiecare dimineață brusc de familia Șpâ, trec în revistă grădina, îndrept plantele deranjate în timpul nopții de joaca pisicilor, mă bucur de fiecare floare, înspir parfum de caprifoi și tei înflorit, expir, merg prin iarba umedă și ronțăi câteva frunze parfumate de mentă. E ora aceea matinală  la care nici țipenie de om nu e pe stradă.  Și ai mei dorm somnul dulce de la răsăritul soarelui.
 Și cum nici o dimineață nu poate fi completă, oricât de minunată ar fi, fără mirosul de cafea, asistată de cele trei pisici flămânde îmi fac mai întâi cafeaua necesară mai ales pentru a-mi potoli durerea de cap . Pe o muzică de felinele mieunătoare o beau cu înghițituri mici punându-le la încercare răbdarea. Odată cu ultima picătură de cafea, ca prin minune durerea de cap dispare, semn cert că sunt cofeino-dependentă.
Pisicile stau cu ochii pe mine. După ce spăl ceașca, o pun  în vitrină (sunt o persoana foarte ordonată), înfing în țepușa pentru grătar trei pești capelin mărișori și îi frig la flacăra de la ochiul cel mare de aragaz. Peste mirosul de cafea se lățește cel de pește fript, nu tocmai plăcut pentru nasul meu, dar îmbietor pentru pisicile pofticioase.
Șpâ freamătă de nerăbdare, Sisi e calmă (tipic pentru pisicile albe și grase), știe că urmează o masă pe cinste. Surda scoate din când în când câte un mieunat scurt prin care îmi tot amintește că e și ea pe aproape, că are de alăptat patru pisici pe care mi i-a dăruit drept recunoștință pentru că o hrănesc dar pe care nu i-am văzut niciodată. Mă gândesc uneori cu oarece îngrijorare că într-o bună dimineață mă voi trezi cu toată familia ei pisicească la ușa de la bucătărie. Atunci fac în gând socoteala. Trei plus patru egal șapte. Ca doar tot iubesc eu cifra șapte și pisicile. Șapte pisici, șapte pești ori doi egal paisprezece! Oau! Cam prea mult pentru pensia mea de subzistență.
În timp ce peștele făcut bucățele mici se răcește, Șpâ îmi face declarații de dragoste prelingându-se pe lângă picoarele mele, după care răpus de nerăbdare se trântește ca un bolovan taman peste ele și scoate un mieunat slab luuuuung, sfâșietor și oarecum muzical. 
Timidă, Surda își bagă capul frumos pe ușa întredeschisă taman în clipa când cele două pisici încep să mănânce. În clipa aceea Sisi o privește cu ură, își înfinge ochii verzi, sticloși în ochii mei și iese nervoasă pe ușă fără a se atinge de pește. O cunosc prea bine! Nu poate suporta să o vadă pe Surda în casă, luând masa cu ea și cu Șpâ. De fapt nu mâncarea e de vină (că este suficientă), ci gelozia. În fiecare dimineață povestea se repetă. 
Îi dau Surdei capurile de la pești undeva, cat mai departe de ușa bucătăriei iar apoi o aduc pe Sisi în bucătărie cu vorbe mieroase și promisiunea că povestea nu se va mai repeta (promisiuni deșarte), unde între timp Șpâ și-a mâncat porția și s-a mutat la cealaltă. În clipa în care ofuscată Sisi a revenit, motanul se dă politicos la o parte și cu toate că ar dori să înfulece și porția ei, o privește cum mănâcă tacticos, fără grabă, savurând fiecare bucățică. Sisi niciodată nu consumă tot, nici nu e lacomă.  Se mută la farfuria cu hrană uscată din care manancă un timp, apoi bea apă din belșug și iese afară.
Tiptil, Surda intră și ciugulește bucățelele de pește rămase de la cele două pisici. Bea și ea apă, apoi se strecoară pe ușă afară. Ocolește cu oarece teama locul unde Sisi își face siesta după masă si cu speranța că nu va fi văzută de rivală il caută din priviri pe Șpâ. Toată lumea știe că îl iubește. Și el știe dar situația îi convine. O bagă în seamă uneori pentru scurt timp. 
Dacă motanul birmanez pe Sisi o pupă pe bot de câteva ori pe zi, cu ea face doar câte o partidă de jocă ce se sfârșește întodeauna cu câteva labe în ochi primite de la pisica vecinilor pentru îndrăzneala tipic masculină a motanului. 
Labe în ochi primește și Surda de la Sisi stăpânită de o nepotolită gelozie pisicească legată de cei patru pisici de curând fătați (de altfel nejustificată motanul fiind castrat), în clipa când tocmai se pregătește să sară gardul pentru a merge să-și alăpteze bastarzii. După ce o vede plecată pe rivală, îl ia în primire pe motanul și încep a alerga prin copaci. Se îmbrățișează, se pupă, minute în șir până ce obosesc. Apoi împreună se urcă pe acoperiș, în locuri doar de ele știute și până pe seară nu le mai vede nimeni.
Între timp soarele pune stăpânire peste toată grădina și ziua își intră în drepturi.

A consemnat Dorina Stoica

El este domnul ȘPÂ


Surda -(intrusa)
Doamna SISI

joi, 4 iunie 2015

Binecuvântare


Vreau să versuiesc,
Cu glas îngeresc,
Într‑o zi de vară
Când plouă cu flori,
Răsari Maică‑n zori,
Când se culcă luna
Pân‑a doua zi.
Vino şi pe seară,
Curată Fecioară,
Oriunde ai fi,
Roagă‑ţi Fiul sfânt,
Să dea binecuvântare,
Pentru fiecare
Om de pe pământ,
Ce te poartă‑n gând.
Vino‑n miez de noapte,
Când mă rog în şoapte,
Cu alai de îngeri
L‑ale mele plângeri.
Maic‑ajutătoare,
Şi izbăvitoare,
Maica tânguirii,
Izvorul iubirii
Frumuseţea firii,
Gingăşie aleasă,
Veşnică mireasă.
Maică nenuntită,
Rugă mult‑primită
Umple‑mă de har
Maică, dar din dar
Jertfă şi altar,
Mieluşică blândă,
Inimă ce cântă,
Candela aprinsă,
Flacără nestinsă,
Floare‑mbobocită
Precistă iubită!
Roua dimineţii
Tu eşti Maica vieţii
Albă iasomie,
Maică poezie!
Apă ne‑ncepută,
Rugă ne‑ntreruptă
Mireasma crinilor,
Nădejdea creştinilor.
(Dorina Stoica)