duminică, 26 aprilie 2015

Cel de lângă mine sunt eu

Toți oamenii suntem legați unii de alții, ne ducem viața în comunități pornind de la familie, locul de muncă, localitate, țară. În biserică ne împreună-cuminicăm cu Trupul și Sângele Mântuitorului la Sfânta Liturghie. Permanent intram în contact cu semenii de-ai noștri, în tot ce facem, în cele ale vieții, ale credinței și până la urmă în toate cele ale neputinței, suferinței și ale morții!
Omul este făcut după chipul și asemenarea lui Dumnezeu. Desigur este imperfect, dar perfectibil prin propria voință ,iar cu ajutorul lui Dumnezeu poate ajunge la sfințenie. Fiecare confruntare cu propriile limite ori întâlnire cu semenii este o provocare, o ocazie de a ne vedea în ceilalți ca într-o oglindă.
Nu toți oamenii ne sunt plăcuți la vedere ori în activitațile ce presupun contactul direct cu aceștia. Nici noi nu suntem întodeauna plăcuți tuturor celor din jur! Stă în firea lucrurilor ca defectele, lipsurile, anumite trăsături de caracter ori manifestări comportamentale să determine luări de atitudine împotriva cuiva. Prima reacție este de obicei respingerea celor ce nu sunt asemenea nouă, au alt mod de a se comporta decât ne este plăcut ori acceptabil conform valorilor la care ne raportăm sau normelor morale după care viețuim.
Se stie că nu există om pe care Dumnezeu să nu-l fi înzestrat cu darurile sale, să nu-i fi pus în suflet “talanți” de mare preț. Pornind de la acest adevăr, ar fi bine să încercăm a vedea pe lângă defectele (fizice educaționale, comportamentale), tot atâtea aspecte pozitive talente, calități, înzestrări demne de admirat ori de luat în seamă.
Sunt unii ce se pricep de minune să-și pună în evidență ce au bun ori frumos ( daruri primite desigur de la Dumnezeu), ascunzând cu multă iscusință ce nu este plăcut vazului ori auzului, pozând în fața semnilor ca  vipuri, (în toate domeniile de activitate), stârnind admirația (de cele mai multe ori falsă), invidia (de cele mai multe ori cât se poate de sinceră), sau lingușirea (sub care se poate ascunde orice). Nimic rău în a fi “cineva” atâta timp cât meritul de a fi ajuns important nu este al nostru personal, ci a lui Dumnezeu ce ne-a înzestrat pe toți, cu de toate!( “ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate”, așa cum se spune la Sfânta Liturghie)
Când scriu acestea mă gândesc desigur la persoanele cu care interacționez în mediul virtual, casnici mei, concitadini, superiori, modele, persoane publice “ajunse” la succes în cele mai diferite domenii, dar și la acei lângă care cu capul plecat și cu sufletul la cele Înalte petrec câteva ore pe saptămână prin biserici. Aparent acest fel de personae sunt accesibile dar inabordabile, considerând că simpla lor prezentă este onorantă pentru muritorii de rând. Din admirație (sau din oarece interes, sperând că te vor ajuta la vreo nevoie), încerci să-ți apropii astfel de oamenii, cauți în ei pe cineva asemenea ție cu limite dar și cu disponibilități, un om sincer și modest care să-ți răspundă la telefon ori la un mesaj pe care i l-ai trimis. Să-și spună un “da” sau chiar un “nu” dar să-ți vorbească totuși!
Dacă am înțelege că acel de lângă mine sunt eu, cu siguranță am fi cu mult mai umani și mai plăcuți lui Dumnezeu, semenilor și nouă desigur.
Am optat întodeauna pentru sinceritatea. Atâta timp cât trăiești într-o comunitate de ani de zile, poate de o viață, ce rost are să ascunzi ceea ce toată lumea de fapt știe? Această ascundere după propria umbra poate creea tensiuni, conflicte ce duc adeseori la degradarea relațiilor interumane și implicit la deteriorarea armoniei între noi.
Din păcate și în relațiile dintre acei care frecventează bisericile dintre credincioși, preoți și preoții împreună slujitori, adeseori apar tensiuni. Ori aceste tensiuni, rezultat al vederii cu precădere a defectelor și lipsurilor celuilalt și situarea unuia peste nivelul celuilalt conduc inevitabil la stricarea armoniei pe care ar trebui să o genereze participarea la Sfânta Liturghie din duminici și sărbători.
Fiecare dintre noi ar trebui să  avem undeva, lângă sfintele icoane scris mare,  Capitolul 13 din Epistola I către Corinteni a Sfâtului Apostol Pavel.
De mare folos ar fi aceste rânduri în toate casele dar și în locurile unde oamenii împreună-viețuesc ori se întâlnesc pentru a-și desfășoară toate activitățile lor lucrative sociale și culturale. 
1.
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
 ( Dorina Stoica, 26 aprilie 2015 în  Duminca Mironositelor)


sâmbătă, 25 aprilie 2015

Între Rai şi Iad



A murit un frate. Jos, în iad, s‑a dus.
Cum stătea acolo şi privea în sus,
S‑a făcut lumină şi‑a văzut din cer
Cum un fir subţire cobora spre el.
A prins firul iute şi a‑nceput urca
Către Raiul care parcă‑l aştepta.
Alţii, ca el, din Iad, văzând firul lung
S‑au prins câte unul pe frate s‑ajung.
„Firu‑acesta era doar pentru mine
Răsplată că‑n viaţă am făcut mult bine.
Daţi‑i drumul iute că s‑a‑ntins rău
Sunteţi mulţi, se rupe, nu ajung nici eu”.

Sus, în Rai, un înger ce privea în jos
S‑a rugat la Tatăl: „Doamne, e un păcătos,
Eu am vrut în Raiul cel cu Fericire
Să‑l aduc pe dânsul, dar n‑are iubire”.

„Rupe firul iute, lasă‑l să cadă
Pe vecie‑n focul cel nestins să ardă”!
( de DORINA STOICA din Antologia de autor "Când nu Te iubeam" edit Pim 2015)


vineri, 24 aprilie 2015

Anna Nora Rotaru- O viață pictată în cuvinte, „La răscurce de lumi”

Întodeauna am considerat poeții ființe speciale, așezate cu un scop doar de Dumnezeu știut la granița dintre teluric și astral trăind în ambele stări, sfidând sau doar oglindind într-un mod aparte ipostasurile aceleiași realitați.
Anna Nora Rotaru este poeta fără vârstă, medic de profesie salvând vieți dar privind adeseori și prin ochii fără expresie ai morți spre lumea de dincolo de lume . Poeta este și pictoriță. Ea consumă realitatea, frumusețea ce este palpabilă dar și iluzorie, o transcede purificată de lumina interioară redândune-o trecută prin filtrul percepții sale asupra vieții, privitorilor ori cititorilor ei. Pictura și poezia sunt două fețe ale aceleiași monede sau două surori gemene ce lucrează la spiritualizarea și dematerializarea celor materiale.
Dacă în primul poem ce dă titlul volumului de versuri‚ poeta se imaginează (ori  poate este!) “La răscruce de lumi”, se unește cu praful stelelor “Mă unesc cumva cu praful călătorind în spațiu ca fulgerul răzleț”,”Ca și cum aș trece din vis în alte visuri”, în alte poeme are pesimismul, convingerea că viața nu este decât “noroi” și nimicnicie.”Constați că nimic nu ești, decât noroaie...un noroi”, este sfâșietor, ucigător de orice speranță  că dincolo de moarte ar putea fi și Înviere. Același capăt de drum l-am întâlnit și în poemul “Balada unui cerșetor” unde își pune întrebările esențiale la care filosofii au tot căutat și încă mai caută răspunsuri: „Ce-ai adunat, ce ți-a rămas din amintiri, la urma toată?”.../ „Căci vreau să știu, de-ai căutat tu ce-ai găsit prin lume?/ Am fost făcuți dintr-un capriciu, trimiși aici ca glume?/ Fiecare precum ar pricepe, să-nvârt-a lumii roată?”
Poezia Annei Nora Rotaru este o poezie în stil clasic ce are rima și ritm. Sunt unele poeme cu tentă religioasă dar fără a se face referire la vreo religie anume ci doar la raportul dintre om și Divinitate, viață, moarte și într-o oarecare măsură sacralitatea sufletului omenesc. Multe dintre poeme sunt filosofice de meditație asupra morții, a vieții veșnice precum și a existenței unei alte lumi pe care o bănuiește, în care se simte atrasa ori chiar face parte din ea uneori.Cele mai multe dintre poezii sunt poeme de dragoste, o iubire pe alocuri neîmplinită din cauza unei permanente și obositoare așteptări, a unui imaginar iubit ce se află departe în spațiu și timp, ori poate nici nu există.
Satul natal, aflat în partea de centru a dulcei Moldove, casa părintească cu cei adunați în jurul mesei cu toate ale ei, înfrumusețată, parfumată de trecerea anilor, de prea marea depărtare și dor, bunicii, părinții ce nu mai sunt în viață, constitue subiectele unor poeme pline de substanță, sensibilitate, de adevăr.
Că uneori viața poate fi aspră și urâtă o știm cu toții! Atunci poeta își construește o lume a ei, doar a ei. În comuniune cu Îngerul Păzitor găsește mereu resursele necesare continuării drumului prin viață. ( Îngere ia-mă cu tine).
Alegerea titlului volumului de poeme, consistent atât ca număr de pagini cât și în ceea ce privește conținutul, „La răscruce de lumi” îmi pare cât se poate de inspirat, arătând starea în care trăiește poeta ce călătorește de la real la imaginar și invers. Dacă în imaginar, în lumea ei poetică așa s-au așezat lucrurile, în lumea reală își consumă existența undeva la un țărm de mare, între cele două elemente primordiale pământ și apă.
Anna Nora Rotaru este înțeleaptă, matură, mamă bună, soție iubitoare. Frământările din suflet le știe însă numai ea. Prin acest volum de poezie, dacă este citit fiecare poem cu atenție și intenția de a cunoaște complexitatea ființei umane ai atât de multe de învățat, de aflat căci, sufletul oricărui om este un univers ce se vrea descoperit, apoi cucerit. Dar cine mai are timp în această lume mult prea grăbită, indiferentă, să-și odihnească privirea preț de câteva ore pe o carte de poezie? De cele mai multe ori nici acei apropiați, dragi nouă, cărora le-am dăruit picătura de veșnicie versificată, scăldată în Har, pe care o numim poezie ( „pentru că trebuia să poarte un nume”), nu-și găsesc timpul ori interesul de a citi.
Trecerea timpului o înspăimântă, provocându-i tristețe, disperare. Această curgere este asemănată uneori cu firul de paianjen (atât de fragil și efemer), alteori cu o clepsidră ce se tot golește în scurgerea sa într-o singură direcție. Depărtarea dintre ea și imaginarul iubit pe care și l-ar dori mereu aproape, ca să le treacă viața împreună consumand o iubire ideală, e dureroasă și face ca nopțile să fie lungi, insomniace și pustii.” La fereastra casei mele,/ Frig, pustiu s-așterne-n casă/ Nici curajul n-am să-mi pese,/ flori uscate cad pe masă/ și-un paianjen  firu-și țese” versuri triste ce mi-au amintit poezia lui Octavian Goga “Cade-o lacrimă”,” – “Cade-o lacrimă din ochi-i/ Leneș prelingând fereastra/ Suflet obidit și singur,/ Ce mai cați pe lumea asta?”   
Versul Annei Nora Rotaru nu este dulceag nici excesiv de setimental și ne permite să cunoaștem o femeie puternică, deșteaptă, cultă, biruitoare în lupta cu viața și chiar cu moartea (dacă luăm în considerație profesia de medic) . “Nu vreau să am soarta trunchiului ce putrezește,/Chiar dacă-n jurul lui domnește-un PARADIS!/EU am și minte și grai și sufletul ce mă trezește/ Și mă îndeamnă să cred în mine, nu numai în vis!”(“Nu mi-e deajuns”).  
Setea de a dărui și a primi iubire, atât de caracteristică firii omenești este și la poeta volumului „La răscruce de lumi” copleșitoare ca de altfel la orice femeie matură, conștientă de puterea tămădiutoare, mântuitoare a dragostei.
În poezia „Poze și roze”, tristețea așteptării e sfâșietoare, dureroasă, nesfârșită parcă. O poezie foarte frumoasă din care redau două strofe spre încântarea cititorului ce nu are timpul ori disponibilitatea de a citi tot volumul. /“Am răsfoit prin gălbejitele de vreme poze din album,/ Încercând să mai trăiesc aievea vreo dulce amintire!/ Păstrau încă suav al trandafirilor presați parfum/ Cu-ale noastre clipe ferecate pe veci în nemurire,”//  “Și-așa mi se topise seara, ca alte și alte seri,/  Tot așteptându-te la foc de suflet și de lumânare!/ Trecură toamne, rând pe rând și ierni și primăveri,/  Cu ochi pierduți în gol, cerșind o umbră pe cărare.” Citind volumul, filă cu filă, atentă, plăcut surprinsă, am căutat puțină primăvară, un pic de vară (iubesc mult vara), ori chiar începuturi de toamna bogată în sensuri, rod ori culoare. Am găsit multă iarnă, oameni acoperiți de fulgi de nea (care la poetă sunt zile ce trec), transformați în cele din urmă în oameni neîsuflețiti de zăpadă, înghețați de frigul nevieții, și o mulțime de nesfârșite, triste ploi bacoviene.  
Incompatibilă în structura sa interioară cu lumea în care trăiește (dar oare ce poet este?), Anna Nora Rotaru se întreabă fără însă a aștepta răspuns, /“Ce caut eu pe lumea asta așa de cenușie și nebună.../ Cu fețe false, ascunse sub măști zâmbitoare, cuvioase,/  Ce mi se rânjesc în juru-mi, slute, crude și răutăcioase,/  Învăluindu-mi sufletul, cu ațe colorate vrând să-mi coase,/  Goblen brodat frumos, ce-ascunde o lume plină de minciună?”/ ( “Aievea sau coșmar”). Întrebarea rămâne, găsește însă motivația, puterea de a merge înainte cu o doză nesperată de optimism, dovadă că pacea, armonia, binele și lumina înving de fiecare dată./  “Treptat... îmi pare lumea că devine colorată și frumoasă,/  Departe de cenușiul dinainte și plin de controverse!/  Îmi simt prin vene un fluviu de fericire să reverse,/  În toată făptura ce pare a pluti prin paralele UNIVERSE,/ Cuprinsă de-o senzație de euforie și pace-armonioasă!”
Nu sunt critic literar, nici filolog, nci macar coleg de breasla cu poeta , ci doar o pasionată de lectură, un mânuitor al condeiului, o consumatoare și creatoare de poezie. Cred că orice om are dreptul să se manifeste prin artă dacă simte nevoia să o facă, lasând în urma sa o dovadă a trecerii sale pe Pamânt, fie doar și numai pentru cei din neamul său.
Am căutat să pătrund în universul poetic al vasluiencei stabilită pe meleaguri elene, medicul Anna Nora Rotaru, „cu pași de porumbel” ca să nu-i tulbur armonia întregului la care ne-a făcut părtași, citind cu sufletul, așa cum numai un poet poate citi poezia altui poet și cu întreaga considerație ce se cuvine a o da truditorului în cele încântătoare pentru iubitorul de frumos. 
(A consemnat Dorina Stoica 24 aprilie 2015)

joi, 23 aprilie 2015

La Biserica Sfântului Mucenic Gheorghe Lida - Israel 9 aprilie 2012

Din cartea "De florii in Țara lui Iisus" edit "Sfera" 2013

Cu geamantanul lângă mine pe un fotoliu mai izolat în aşteptarea şoferului care trebuie să deschidă portbagajul maşinii îmi cântăresc emoţiile, trăirile şi regretele în această ultimă zi a aproape împlinitului pelerinaj în Țara lui Iisus, Israel. Regret că nu am văzut toate câte ar fi putut fi văzute, timpul ce a trecut prea repede şi de ce să nu recunosc îmi va fi dor de minunatele icoane ce se află în lăcaşurile de referinţă de aici, de la Locurile Sfinte din Israel, de zâmbetul cald al evreilor din Palestina, de trăirile  intense pe care nu pot să le redau în cuvinte, de cele trei prietene Elena, Mirela şi Loredana dar şi de grupul de pelerini, oameni deosebiţi pe care nu ştiu dacă îi voi mai întâlni vreodată în viaţa aceasta.
-         Ne îndreptăm spre una dintre cele mai frumoase regiuni ale Israelului, o zonă colinară împădurită, bogată în vegetaţie ce poartă numele de Ţara Sfântului Ioan Botezătorul sau Ein Karen ceea ce se traduce “fântâna din vie.” Vom parcurge circa 10 km cu autocarul iar apoi pe jos pentru a ajunge la mănăstirea închinată locului unde a fost născut Sfântul Ioan Botezătorul.
-         În secolul al cincilea Patriarhia Ierusalimului a construit aici o Basilica. Ea a fost devastată şi apoi reconstruită de-a lungul istoriei. Actuala Mănăstire ce poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul în forma pe care o vedem astăzi a fost refăcută de musulmani. Este o mănăstire catolică, relativ nouă.
În stânga altarului se găseşte grota ce se crede a fi o parte din casa în care a locuit Sfântul Ioan. Atunci când Irod a poruncit să fie omorâţi toţi pruncii cu vârsta de până la 2 ani, în pericol se afla şi copilul preotului Zaharia şi a femeii lui Elisabeta. Plecând de acasă cu pruncul Ioan, Elisabeta s-a ascuns în munţi.  Când a văzut pe romani că se apropie de locul unde se afla, s-a rugat lui Dumnezeu să o ajute să-şi poată salva pruncul. Atunci, o stâncă s-a crăpat şi i-a permis femeii să intre acolo pentru a scăpa de urmăritori. Se spune că tot aici era un izvor cu apă bună de băut iar deasupra stâncii a crescut un copac. Acesta se apleca pentru a o ajuta să culeagă roadele când erau numai bune de mâncat.
În scurt timp încântaţi de priveliştile minunate ce se descopereau privirii cu fiecare kilometru străbătut, am ajuns la Mănăstirea unde a fost casa  Sfântului Ioan Botezătorul. Nu departe e Mormântul Sfintei Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul Locul poartă numele Even Sapir. Cu oarecare regret părăsim acest loc de o frumuseţe aparte, o zonă împădurită cu vegetaţie abundentă care ne face aproape să uităm de munţii golași, ruginii din deşert şi să avem impresia că suntem la noi în România, care după ce am străbătut aceste istorice meleaguri  mi se pare a fi cea mai frumoasă ţară din lume.
Ultimul popas înainte de a ne îndrepta spre aeroportul din Tel Aviv, Ben Gurion îl facem la biserica din Lida, Patria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Biserica este ortodoxă și a fost construită pe locul unde a locuit mama Sfântului. Tot aici a fost și îngropat. În biserică în partea dreaptă a altarului se află lanţul pe care l-au folosit pentru legarea Sfântului mai înainte de a fi omorât. Ne închinăm la icoana care înfăţişează pe Sfântul Gheorghe, pe Maica Domnului și la racla cu Sfintele Moaşte, Coborâm apoi în mormânt la cripta unde s-a aflat trupul îngropat. Moaşte ale Sfântului Gheorghe se află în multe biserici din lume. Impresionantă este frumuseţea mulajului din marmură albă a trupului tânăr a Sfântului Gheorghe care este acoperit cu mir bine mirositor şi mir de nard. În semn de evlavie credincioşii îl cumpără şi îl varsă aici pe mulaj pentru ca alţi pelerini să înmoaie bucăţele de vată sau şerveţele. Mi-am scos din geantă micul iconostas de care nu mă despart niciodată şi l-am lăsat câteva secunde să se îmbibe cu mir. Recunosc, am fost cam lacomă deoarece am înmuiat şi câteva şerveţele pentru a duce şi celor de acasă o picătură de sfinţenie de la acest ultim popas duhovnicesc, la Lida unde a primit moarte martirică, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, mult iubit de noi românii.
Cântăm troparul Acatistului „ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor, neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător, purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice  Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” şi ne mai închinăm odată la icoană, cumpărăm, lumânări şi iconiţe apoi ne urcăm în autocar tăcuţi. Părintele Roman ne citeşte „Rugăciunea pentru călătorie” după care îşi ia rămas bun de la noi. Scriu în grabă un pomelnic pe care îl dau părintelui împreună cu cei 5 $ rămaşi.
Privim pe geam împrejurimile Ierusalimului în timp ce părintele Sorin Dumitru ghidul de la Mitropolia Craiovei  care ne va însoţi până pe Aeroportul Henri Coandă din Capitală ne vorbeşte:
-         Între statul Român şi Israel au fost relaţii de colaborare şi de strânsă prietenie pe tot parcursul istoriei. Până prin anii 65 aceste locuri erau lipsite de vegetaţie. Nisipul şi piatra au fost acoperite cu un strat de pământ fertil care a fost adus din…România cu vapoarele.
Un val de căldură mi-a cuprins întregul corp. Dar nu zăpușeala de afară era motivul, ci un soi de fericire şi mândrie naţională, o frăţietate cu aceste ţinuturi biblice pe care tocmai le lăsasem în urmă. Aici am auzit de nenumărate ori despre persoane din România care au donat sau au contribuit la ridicarea unei biserici, a unei mănăstiri. Mi-am amintit de o cunoştinţă care m-a rugat să-i aduc puțin pământ de la Locurile Sfinte. Îi voi spune că pământul ţării este asemenea, celui care face să înflorească pustiurile Israelului.
Mi-am scos din geantă cartea cu acatiste şi cu lacrimă de recunoştinţă ascunsă în colţul ochiului, am
început să citesc în timp ce avionul zbura lin peste mări şi ţări. Cuvintele mele sărace oricum nu ar reuşi niciodată să exprime recunoştinţa pentru acest dar minunat pe care Dumnezeu, prin oameni al căror suflet doar El îi ştie, mi l-a făcut mie păcătoasa.
 “Doamne, ce bine e sa fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea lină a norilor. Întreaga fire şopteşte tainic, toată e plina de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde intru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia!” (condacul al 2-lea)
“Slavă ţie pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus în cale.”
 “Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îti mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale Împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum mila Ta, celor ce cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule în veci!” (condacul 1)
(Acatistul de Slavă şi Mulţumire aduse lui Dumnezeu pentru toate)


luni, 20 aprilie 2015

"Poeta Dorina Stoica pe Calea Crucii" de Mariana Gurza


,,Avem doar un singur mod de a ne apropia de Dumnezeu, credinţa. Aceasta se află pe Calea Crucii şi a pocăinţei. Altă Cale nu este! Ea este la îndemâna oricui. Singurele condiţii sunt asumarea ei şi urmarea lui Iisus Hristos”. (Arhimandrit Ciprian Grădinaru - Fără cruce nu se poate ajunge la mântuire, pag. 6)
Poeta creștină Dorina Stoica, și-a asumat drumul, din iubire față de Dumnezeu în  volumul de poeme ,,Când nu Te iubeam”, Editura PIM, Iași, 2014. Volumul este orientat asupra sacrului în poezia românească prin  limbajul poeziei religioase, a poeziei- rugăciune, ce definesc  legătura hristică a poetei.
O poezie profetică, ce s-a născut în urma prigoanei…
Titlul acestei antologii de autor, sugestiv, privind trecutul autoarei și urcarea sa pe alte trepte de lumină.  Iubirea, adevărata măreție de a ajunge la divinitate. Dumnezeu este Iubire, iar unde este Iubire acolo este și Dumnezeu. Este nevoie de a cunoaște trecutul omului pentru a putea ajunge la o cunoaștere deplină a prezentului, a stării de făptură renăscută în Hristos. O evoluție spirituală a poetei prin multă jertfelnicie, acum, la maturitatea crezului său poetic.
,,Când nu Te iubeam/ iubeam o floare /cândva am iubit/ un copac/ apoi o mulțime/ de păsări /cuibărite în sufletul meu/ la geam şi-au făcut cuiburi/ a venit o furtună din senin/ au căzut cu pui cu tot/ ca o pasăre am suferit/ ce i-a păsat naturii/ ea nu are nici măcar /un copil din flori/… când nu Te iubeam iubeam/ o rază de soare/ intrată/ pe geamul îngust/ din biserica veche/ parcă eram o gâză/ în brațele ei/ aşa de strălucitoare era/ că-mi venea/ să mă fac Lumină…/când nu Te iubeam/ iubeam străzile oraşului/ cu pietre rotunde/ grele cât luna/ şi florile din grădina/ cu cireşe coapte/ pe care aş fi vrut să le fur/ aşa de poftă îmi era/… când nu Te iubeam/ iubirea părea indiferentă/ dar mă pândea/ lasă că într-o zi te prind/ să văd unde ai să-ți ascunzi/ inima/ când nu Te iubeam/ Doamne, lut şi țărână eram”( Când nu Te iubeam, pag. 9)
Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă că, „în calitate de pământ, eu sunt legat de viaţa de aici, însă având în mine o parte divină, port în mine dorul după veşnicie“.
Poeta în căutarea sinelui, urmărită de umbre, pornește pe drumul mântuirii prin rugăciune, conștientă că, măreția omului constă în faptul că el este chemat să devină așa cum spune Maxim Mărturistorul, o ,,biserică tainică“.
Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă şi el că, „fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în această lume mică şi văzută. „În ce constă măreţia omului?“, întreabă Sfântul Grigorie al Nyssei. Şi tot el răspunde: „Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat“. Aceasta înseamnă că măreţia omului se află în drumul lui…
În raport cu natura şi cu întreaga creaţie, poeta își înțelege menirea de a fi o purtătoare de cuvânt a lumii în fața lui Dumnezeu urcând scara virtuților spre desăvârşire. Poeta Dorina Stoica se dorește a deveni o biserică vie în care lucrează tainic Duhul Sfânt. “În biserica Ta, Doamne,/ nu-s nici regi, nici sărmani,/ nici răi, nici virtuoşi,/ sunt doar oameni ce se roagă,/ nişte simpli păcătoşi.” Smerenia autoarei, măcinată de întrebările existențiale, aprind în ea dorul de Dumnezeu. Doar prin poezia-rugăciune își regăsește echilibrul, într-o lume dominată de mentalități… Pentru toate exitând un nou început. Drumul poetei Dorina Stoica, este un drum spre lumină și adevăr. Prin puterea cuvântului ziditor, depășește barierele văzute și nevăzute. Poezia Dorinei Stoica este rugăciune, poeta, trăind în momentul indefininit al creației, o stare de îndumnezeire a omului.
 Mesajul înălțător al poeziei religioase definește poetul ca fiind ,,un purtător al unui mesaj înalt în istorie, un mărturisitor al Logosului”, cum spunea marele imnograf Ioan Alexandru.
Rugăciunea de mulțumire, fascinează prin mesajul simplu și direct al autoarei către divinitate.
,,Îţi mulțumesc azi că sunt pentru ziua de mâine./ Îţi mulţumesc că am pe masă o pâine. /Îţi mulţumesc pentru stropii de ploaie, /pentru fructe, păsări, flori, /pentru soarele care răsare în zori, /pentru cerul cu licăr de stele, /pentru toate zilele vieţii mele… Mulţumesc pentru Pruncul Iisus/ ce din Fecioara Maria în iesle se naşte,/ că Te-ai răstignit pentru noi şi ai Înviat/ în noaptea de Paşte./ Am atâtea lucruri pentru care să-ţi mulţumesc/ că n-ar fi de-ajuns o mie de ani să trăiesc! ” (Îţi mulţumesc, Doamne, pag. 12)
Pentru părintele Stăniloae, actualizarea sensului lumii, şi prin aceasta „urcarea ei pe trepte spirituale mereu mai înalte, este o lucrare a spiritului uman ce acţionează prin mijlocirea trupului, căci omul se depăşeşte pe sine însuşi pentru a intra în comuniune cu persoana absolută, adică cu Dumnezeu“.
Autoarea este consecventă drumului asumat, iubește poezia, oamenii, frumosul, dar nu poate să nu se întrebe de ce schilodim prin nimicnicia noastră ce ne-a fost dat…
,,Ce vină are ziua că-i plină de lumină?/ Iar omul are vină că se întoarce-n tină?/ Ce vină are pomul că s-a umplut de flori?/ Ce vină are cerul când se adună nori ?/… În dar le-avem pe toate spre-a noastră folosire./ Atunci de ce-avem ură şi n-avem doar iubire? “ ( Întrebări, pag. 14)
Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântarea sa la Sfintele Paşti, spune că, după crearea omului, Dumnezeu îl „pune pe pământ ca o altă lume mică în cea mare, ca un alt înger, închinător al lui Dumnezeu, văzător al creaţiei văzute şi iniţiat în cea inteligibilă, împărat al celor de pe pământ şi împărăţit de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi nevăzut, dar înţeles cu mintea, la mijloc între măreţie şi umilinţă, acelaşi duh şi trup…“.
Poezia Dorinei Stoica, scrisă cu inima, este rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în iubire, printr-o trăire lirică intensă raportată la sacralitatea vieții. Nu este ocolită confesiunea, credința ca stare de existență în fața lui Dumnezeu, revelația, suferința, strigătul disperat într-o lume păcătoasă.  Prigoana a fost dintotdeauna…cei care prin menirea lor profetică, strigă în cetate, vor fi huliți aici, dar mângâirea o vor primi în Împărăția Cerească…Este cazul și poetei Dorina Stoica, conștientă de Crucea pe care cu umilință și smerenie trebuie să o poarte. Aici intervine  jertfelnicia poetei Dorina Stoica !
Acest volum, unde sunt înmănunchiate un grup de poeme de inspiraţie biblică, este o adevărată comoară duhovnicească, menită să ne îmbogățească spiritual. Poetica creştină are  rolul de a pune omul în legătură cu Dumnezeu ajungând să spună precum psalmistul David ,,gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul.”
Poezia religioasă a Dorinei Stoica îşi are rădăcinile în cărţile sacre. Există o artă a limbajului în poezia religioasă, poetul pare inundat de lumina divină, poetul duce mesajul, făclia, la oameni, sub semnul intertextualităţii şi transtextualităţii, remarcând etapele: arta scrierii textului, momentul receptării textului, efectul de purificare provocat de text, conform teoreticianului H.R. Jauss.
Inspirată după o rugăciune a Părintelui Arsenie Boca, autoarea se prezintă smerită și ispășită în singurătatea ei, simțindu-L alături,  doar pe Tată Ceresc.  „Doamne, Cel ce vii în taină printre oameni” /Ai milă de mine, te rog nu mă izgoni/. Ajută-mă să mă vindec de minciună,/ De invidie, de lăcomie şi să lucrez fapta bună./ Luminează-mi gândurile întunecate şi rele,/ Nu lăsa nici o umbră să cadă peste ele!/ „Doamne, Cel ce vii în taină printre oameni” /Vino la îndrăzneaţa-mi chemare să mă alini… „Doamne, Cel ce vii în taină printre oameni/ La Tine alerg, afară de Tine nu am pe nimeni.” (Doamne, cel ce vii în taină, pag. 14)
Suferința purifică. Harul poetei s-a născut pe acest drum, pe Calea Crucii, pe care l-a urmat la un moment dat…Strigătul ei de ajutor, este ridicat spre cer. Vremurile au venit, au plecat… Poeta s-a regăsit prin vers, prin puterea rugăciunii, poemele ei reușind să transfigureze sufletul omului, ridicând-o la rangul de lucrător cu Dumnezeu la frumusețea lumii.
Și-a asumat drumul, spinos și plin de angoase…Poeta Dorina Stoica, o poetă ce completează lista poeților creștini, care nu-și dorește altceva, decât, mântuirea. Puțini vor înțelege…Dar, prin iubire, har, desăvârșire și jertfelnicie , Dorina Stoica a biruit!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13)

Mariana Gurza
Timișoara
20 aprilie 2015

Preluare de pe - 
http://www.marianagurza.ro/blog/2015/04/20/poeta-dorina-stoica-pe-calea-crucii/


 schita Valentin B. Neagu( din grafica volumului "Cand nu te iubeam")


marți, 7 aprilie 2015

Îţi mulţumesc, Doamne!


Îţi mulțumesc  azi că sunt pentru ziua de mâine.
Îţi mulţumesc că am pe masă o pâine.
Îţi mulţumesc pentru stropii de ploaie,
pentru fructe, păsări, flori,
pentru soarele care răsare în zori,
pentru cerul cu licăr de stele,
pentru toate zilele vieţii mele,
pentru firul de apă izvorât din fântână,
pentru harul ce‑mi poart‑a mea mână
pe‑arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră,
pentru versul ce curge din mine spre cer.
Mulţumesc pentru omul blajin şi sincer.
Mulţumesc pentru haina pe care o port,
pentru tot ce mă doare şi totuşi suport.
Îţi mulţumesc pentru cântecul de păsărele
pentru toate încercările vieţii mele.
Îți multumesc pentru puiul de om ce se va naște
Îți mulțumesc că ai înviat în noaptea de Paște

Am atâtea lucruri pentru care să‑ţi mulţumesc
că n‑ar fi de‑ajuns o mie de ani să trăiesc!
 
(Dorina Stoica din „De la poezie la rugaciune” edit „Sfera” Barlad 2010, pag. 31)

Îţi mulţumesc, Doamne!

Îţi mulțumesc  azi că sunt pentru ziua de mâine.
Îţi mulţumesc că am pe masă o pâine.
Îţi mulţumesc pentru stropii de ploaie,
pentru fructe, păsări, flori,
pentru soarele care răsare în zori,
pentru cerul cu licăr de stele,
pentru toate zilele vieţii mele,
pentru firul de apă izvorât din fântână,
pentru harul ce‑mi poart‑a mea mână
pe‑arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră,
pentru versul ce curge din mine spre cer.
Mulţumesc pentru omul blajin şi sincer.
Mulţumesc pentru haina pe care o port,
pentru tot ce mă doare şi totuşi suport.
Îţi mulţumesc pentru cântecul de păsărele
pentru toate încercările vieţii mele.
Mulţumesc pentru Pruncul Iisus
ce din Fecioara Maria în iesle se naşte,
că Te‑ai răstignit pentru noi şi ai Înviat
în noaptea de Paşte.

Am atâtea lucruri pentru care să‑ţi mulţumesc
că n‑ar fi de‑ajuns o mie de ani să trăiesc!
Republicata si pe alocuri recompusa în Antologia de autor  Dorina Stoica Când nu te iubeam” edit Pim 1014 pag 12)


                                                                         Imagine preluata de pe ocazii.ro

joi, 2 aprilie 2015

"Armata și biserica - onoare și credință"



 Cu doar câteva zile înaintea sărbatorii Floriilor ( Intrarea Domnului în Ierusalim), după mai bine de cinci săptămâni de post și de rugăciune, astăzi 2 aprilie ne-am bucurat preț de aproximativ o oră și jumătate de un spectacol de muzică psaltică și poezie religioasă la Cercul Militar din Barlad. Activitatea a fost organizată de domnul maistru militar Ursu Lucian responsabilul acestei instituții de cultură.

Publicul numeros ce a umplut sala spațioasă a instituției de cultură dovedește încă odată că bârlădenii noștri sunt iubitori de manifestări culturale laice dar și religioase.
Spectacolul a fost deschis de copii de la Cercul de teatru al Cercului Militar. Aceștia au recitat poezii din cartea de poezie religioasă Când nu te iubeam” de DS.
Un discurs interesant a ținut preotul militar al Garnizoanei din orasul nostru  despre conlucrarea dintre armată și biserică de-a lungul istoriei menținută și în prezent.

Revărsre de har a fost evoluția corului Anastasis”  al bisericii Sfânta Ecaterina alcătuit din credincioși și credincioase cu aptitudini muzicale remarcabile dirijat de o distinsă doamnă profesoară de muzică, ce au interpretat patru cântari psaltice. Lăudabilă preocuparea preotului paroh Giușcă Petru pentru antrenarea mirenilor din parohie și la astfel de activități! Printre coriste am zărit-o și pe doamna preoteasă și m-am bucurat că în Bârlad sunt bisericii unde domnește armonia, dragostea creștinească și se cultivă frumosul spiritual.

Despre smenificația apropiatei sărbători a Învierii Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos ce va urma după Saptămâna Patimilor, ultima saptamana de post pentru noi ortodoxii, o perioadă de pocăință, de rugăciune și de aplecare spre cele plăcute lui Dumnezeu, de iertare și de împăcare, a vorbit părintele Giușcă Petru.

Tineri, cu voci formate special pentru muzica liturgică și psaltică, frumoșii, talentați cântăreții de la bisericile din Protopopiatul Barlad au interpretat câteve (noi spectactorii am fi vrut mai multe!) melodii ce au făcut spectatorii să aplaude îndelung.
Elena Varlam a spus câteva cuvinte despre volumul antologic de poezie religioasă ( „Când nu te iubeam” edit Pim 2015) ce-mi aparține din care s-a făcut selecția poeziilor din spectacol. A recitat poezia Rugăciune”  în felul său incomfundabil, ce încântă de fiecare dată publicul. Dar nu numai modul de interpretare este impresionant la Elena Varlam ci și vestimentația în stil popular ce ne amintește că „tot ce-i românesc, nu piere.

„Nu știu Doamne ce să-ți cer” e titlul poeziei recitate de o fetiță de-o șchioapă de la Cercul de teatru  de pe lângă Cercul militar, atat de frumos încât parcă nu-mi venea să cred că este scrisă de mine. Poetul scrie o poezie dar cel care îi dă viața este recitatorul!  Mi s-au umplut ochii de lacrimi!  Îți mulțumesc Doamne că prin mine ai  trimis spre suflete nevinovate de copii cuvintele Tale!
 „Nu știu, Doamne ce să cer./ Aș vrea lunca înverzită,/ o lume mai fericită,/ oamenii buni, cuminți,/ mamele să nască sfinți
Am citit poezia dragă mie “Te caut”. De ce aleg de fiecare dată să-mi citesc poeziile și nu să le spun pe derost? Ei bine o poezie odată publictă are o formă fixă pe care trebuie să o respecte oricine o recită, chiar și autorul.

In încheiere s-au adus mulțumiri celor ce au făcut posibilă această frumoasă activitate  prin implicare și participare.
Aduc și eu mulțumirile mele domnului maistru militar Ursu Lucian, preoților, recitatorilor și publicului minunat ce alege să-și petereacă timpul în săli de spectacole și Centre de cultură.
Închei cu bucurie și recunoștință în sufelet și rog pe bunul și milostivul Dumnezeu să ne ajute să pacurgem zilele ce au mai rămas din Postul cel Mare, să ne bucurăm și în acest an de Invierea și Înălțarea Mântuitorului Hristos, pentru a auzi ca și în alți ani, la miezul nopții glasul preoților “Veniți de luați Lumină!”
Veniți toți de luați Lumină, să vă fie mângâiere/ Din Mormântul Sfânt adusă, în noaptea de Înviere”( “Lumânarea”)

Dorina Stoica 2 aprilie 2015