Mi s-a asezat în fața un cristal cu o sută de fețe.
Poezia Cameliei Cristea, poeta cu nume
de Crist și prenume de floare. Un cristal,
prin care am privit și am văzut sufletul metamorfozat din fluture, înger
în zbor lin spre celest, căutând dar și găsind acea iubire pură născută și
renăscută din Lumina necreată a dumnezeirii.
Lectura acestor poeme m-a ajutat să cred (daca mai era nevoie) că, din
cand în când ne este dat să întâlnim oameni trimiși parcă de undeva din astral,
să vestească prin Cuvânt o lume cu mult mai curată, mai bună ce va să vină, ori
chiar a venit pentru acei care o caută si vor să o vadă.
O carte ce încă nu a vazut lumina tiparului este asemenea
unei încăperi în care nu-i este permis oricui să pătrundă. Câțiva privilegiați,
aleși după criterii doar de autor știute, sunt invitați să o împodobească cu
picătura lor de har, pentru ca apoi să fie dăruită iubitorilor de frumos.
Camelia C m-a invitat să-mi aduc contribuția prin acest eseu la desavârșirea
cărții sale. În acel moment mi-au răsunat în minte cunvintele din Canonul
Sfântului Andrei Criteanul, ascultate în prima săptămâna a Marelui Post al
Învireii, “Cămara Ta, Mântuitorul meu ,/ O văd împodobită/ Și
îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru întrâ-nsa”.
În
pragul de primavară a firii, ce tocmai se naște, cartea de debut a Cameliei Cristea ce poartă numele “Ferestre deschise”, este cămară construită din iubire, din alergare
prin anotimpuri, înflorire, naștere și renaștere din apă și Duh Sfânt, din
Euharistie din credință și căutare, din plecări și reveniri dar și din facere
și scriere, din Răstignire și Înviere, din
Înălțare și multă rugăciune cu lacrimi.
Așadar, „sărut mâna
cer“-ului, croindu-mi “cărare
pe rază de soare”! Si pentru că “Avem
nevoie de iubire/ din cuvinte”, intru în univesul poezie sale, din care
este pe cale să ne dăruiască prin
acest prim volum, doar o mica parte,
croșetată într-o dantelărie fină dar
bogată, așa cum aș putea denumi creația sa, pe care o cunosc, și din care mă
înfrupt de câte ori mi se (și ni se) oferă spre lectură pe pagini virtuale.
Poeziile
ce au fost selectate spre publicare în acest volum, din multele pe care le-a
compus Camelia Cristea sunt așezate în carte după cum urmeaza; o primă parte
sunt poezii ce au drept temă iubirea, aș putea spune laice (deși sentimentul religios străbate asemenea unui fir roșu întreaga
sa creație), apoi sunt poezi închinate familiei, părinților dar în mod deosebit celor doi copii, iar
ultima parte conține poezii despre evenimentele importante ale anului cu
precădere, dar și poezie cu caracter social de atitudine si partiotică.
Voi
prezenta aici o părere aș putea spune subiectivă, de simplu cititor ori de
truditor în ale cuvâtului despre poezia celei care, am premoniția că va deveni
o poetă valoroasă și prolifică dacă va avea curajul să treacă poezia ei din
virtual, ori de prin manuscrise în volume tipărite. Mă bucur că acest lucru în
sfârșit începe să
se petreacă.
Camelia
Cristea “aleargă prin anotimpuri”,
zgribulită și grăbită iarna, poeta
renaște primavara când „Mă vei afla albită
în cireș/ Și-n clopotul de lăcramioare,/ Adorm în trandafir și mă trezesc,/ În
lujerul din fiecare floare/”( „Am înflorit”). Poeta se definește prin renaștere din propira cenușă ca pasarea
Pheonix, din apă și din Duh prin Maica Fecioară ( „Am renascut”), prin
existența sa efemeră din viața pământească ( „Am fost”), dar și prin voință (
„As vrea”), nu-i scapă lucrurile mărunte dar importante ( „Amanunte”), nu uită
( „N-am uitat”), CREDE că totul e posibil chiar și dobândirea Raiului („Eu
cred”), se caută ( „Mă caut”), se împacă cu lumea cu ea și cu Dumnezeu ( „Mă
împac”) .
Camelia Cristea pleacă mereu departe uneori își ia
zborul, dar numai cu gândul ( “Am să plec”) pentru a se face
un imn de laudă spre tot ce a creat Dumnezeu ( „M-aș face”) “În genunchi eu m-aș ruga/ pentru-ntreaga bogăție/ slavă să-ți aduc doar
Ție” . Ea în vers s-ar scrie ( “M-as scrie”) și chiar se scrie în anotimpuri, flori, doruri, în
veșnicie, poezie ( “să ningă poezie
frenetic și suav”), iubire nesfârșită
rugă aducătoare de har și de muză. Se lasă căutată dar și găsită ”Mă vei găsi într-o Camelie zîmbind,/ Cu
brațele deschise spre lumină,/ în fiecare floare am să-ți scriu,/ Cuvântul meu
să prindă rădăcină”( „Pe unde treci”)
Iubirea îi este curată, ca lacrima ce curge fără durere
în ceas de rugăciune, “Era însăși iubirea noastră/
eliberată toată de păcat” („Pe unde treci”). Se
pierde (dar pentru scurt timp), în dureri și suferințe efemere dar profund
umane, regăsindu-se și recompunându-se “In
firele de iarbă, în ițele de gânduri./ Ar ține, “Timpu-n loc cusut în veșnicii/”…”iar Zorile să crape pe fruntea unui
munte (“Povești”)
Poeta se
înalță prin rugăciune dezlegând “noduri
și piedici” legate de omenești păcate,
spre netezirea și ușurarea drumului pe
nebătutele cărări ale vieții, pentru ca apoi să se recompună și să se
regăsească, așa ca și cum n-ar fi fică a Evei cea de dinaintea marii ispitiri
ce a dus pe om la pierderea edenicei fericiri.
Iubește și iartă, crede în ziua de azi dar și în ziua de
maine, în incomensurabilul palpabil din “Coloana Infinitului” a lui
Brancuși. Poeta crede în Inviere. “Mai cred că-n primăveri Tu o sa-mi fii copac/ Și-n frunza Ta cea verde poate și eu încap/ Să picure cu mir din teiul
înflorit/ Și-atunci poate-am să uit, de câte-am pătimit” “Depărtări”
Dând filă după
filă din
cartea de poezii “Ferestre deschise”, “calc” pe “ciob de noapte”,
“număr cocorii”,” sărut norii”, “adun
crizanteme”, “mușc țărâna”. Simt durerile nemărturisite, nici macar în
versuri dar pe care le știu și mă minunez întrebându-mă prin ce alchimie divină
a reușit poeta Camelia Cristea să-și transfigureze neâmplinrile și loviturile
pe care i le-a dat viața în
versuri. Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Prin credință.
Poeta,
după ce a îngropat “în teacă lacrima
durerii”, își exprimă cu bucurie și dăruire dragostea pentru părinți,
pentru copii săi dovedind trainicia și universalitatea unui sentiment autentic,
profund feminin și uman. (
“Poem”, “Picătura”,” Scrisoare”).
Partea a
treia a volumului cuprinde poezie partiotică și de atitudine ce poate lua prin surprindere cititorul
nefamiliarizat cu scrisul poetei. Este o poezie ca un foc ce nu se mistuie dar care ar vrea să facă dispărute prin combustie
toate relele din sociateatea post decembristă, dezamăgitoare pentru multi
dintre noi, dar mai ales pentru tinerii
care au fost nevoiți să-și
părăsească o țară ce nu le-a mai putut asigura un viitor
decent.
În ceea
ce privește ritmul și rima în poezia Cameliei Cristea aș putea spune că aceasta
este asemenea dăngătului de
clopot ori bătăii de toacă de la
biserica din apropiera casei sale, pe care o fregventează și unde își pune
inima ( “Pune inima”) pe la icoane, în duminici și în sărbători deoarece
simțirea ei este Dumnezeu ( “Te simțeam”), ce o face să vadă ( “Seninul”) chiar
și acolo unde el nu este.
Când
duci o astfel de viață este simplu să alegi, iar poeta ne mărturisește ( “Am ales”), iar alegerea este cea înțeleaptă. “Eu
mă ard în poezie/ Și mă bucur de mister”( cu trimitere la Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).
Poeziile
Cameliei Cristea le putem socoti un dar de suflet, un giuvaer, încătușat în
suflet sensibil de femeie, pe care l-a păstrat mult timp doar pentru ea și cei apropiați,
pentru ca în cele din urmă să devină conștientă de propria sa valoare
și, așa cum era fiersc, să deschidă larg fereastra inimii și să-l dăruiască
tuturor îmbrăcat în strai de lumină și în culori de curcubeu.
Fereastra nu s-a deschis prea ușor, dar când umăr lângă
umar cei care credem in talentul ei, ne-am opintit, pentru că am vrut să se
deschidă, soarele a pătruns din belșug adaugând lumină la Lumina din tainița
unde zavorâtâ striga către cer, Poezia..
Nu am nici o reținere în a o numi poetă! Pentru Camelia Cristea „e
vremea zborului”. Îi doresc zbor lin spre steaua ei.
Dorina
Stoica
( prima imagine este preluată de pe internet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu