marți, 31 martie 2015

Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului” ( Cuvânt de întâmpinare)


Mi s-a asezat în fața un cristal cu o sută de fețe. Poezia Cameliei Cristea,  poeta cu nume de Crist și prenume de floare. Un cristal,  prin care am privit și am văzut sufletul metamorfozat din fluture, înger în zbor lin spre celest, căutând dar și găsind acea iubire pură născută și renăscută din Lumina necreată a dumnezeirii.  Lectura acestor poeme m-a ajutat să cred (daca mai era nevoie) că, din cand în când ne este dat să întâlnim oameni trimiși parcă de undeva din astral, să vestească prin Cuvânt o lume cu mult mai curată, mai bună ce va să vină, ori chiar a venit pentru acei care o caută si vor să o vadă.
O carte ce încă nu a vazut lumina tiparului este asemenea unei încăperi în care nu-i este permis oricui să pătrundă. Câțiva privilegiați, aleși după criterii doar de autor știute, sunt invitați să o împodobească cu picătura lor de har, pentru ca apoi să fie dăruită iubitorilor de frumos. Camelia C m-a invitat să-mi aduc contribuția prin acest eseu la desavârșirea cărții sale. În acel moment mi-au răsunat în minte cunvintele din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ascultate în prima săptămâna a Marelui Post al Învireii, Cămara Ta, Mântuitorul meu ,/ O văd împodobită/ Și îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru întrâ-nsa”.
În pragul de primavară a firii, ce tocmai se naște, cartea de debut a Cameliei Cristea ce poartă numele “Ferestre deschise”, este cămară construită din iubire, din alergare prin anotimpuri, înflorire, naștere și renaștere din apă și Duh Sfânt, din Euharistie din credință și căutare, din plecări și reveniri dar și din facere și scriere, din Răstignire și Înviere, din  Înălțare și multă rugăciune cu lacrimi.
Așadar, „sărut mâna cer“-ului, croindu-mi “cărare pe rază de soare”! Si pentru că “Avem nevoie de iubire/ din cuvinte”, intru în univesul poezie sale, din care este pe cale să ne dăruiască prin acest prim volum, doar  o mica parte, croșetată  într-o dantelărie fină dar bogată, așa cum aș putea denumi creația sa, pe care o cunosc, și din care mă înfrupt de câte ori mi se (și ni se) oferă spre lectură pe pagini virtuale.
Poeziile ce au fost selectate spre publicare în acest volum, din multele pe care le-a compus Camelia Cristea sunt așezate în carte după cum urmeaza; o primă parte sunt poezii ce au drept temă iubirea, aș putea spune laice (deși sentimentul religios străbate asemenea unui fir roșu întreaga sa creație), apoi sunt poezi închinate familiei, părinților dar în mod deosebit celor doi copii, iar ultima parte conține poezii despre evenimentele importante ale anului cu precădere, dar și poezie cu caracter social de atitudine si partiotică.
Voi prezenta aici o părere aș putea spune subiectivă, de simplu cititor ori de truditor în ale cuvâtului despre poezia celei care, am premoniția că va deveni o poetă valoroasă și prolifică dacă va avea curajul să treacă poezia ei din virtual, ori de prin manuscrise în volume tipărite. Mă bucur că acest lucru în sfârșit începe să se petreacă.
Camelia Cristea “aleargă prin anotimpuri”, zgribulită și grăbită iarna, poeta renaște primavara când „Mă vei afla albită în cireș/ Și-n clopotul de lăcramioare,/ Adorm în trandafir și mă trezesc,/ În lujerul din fiecare floare/”( „Am înflorit”).  Poeta se definește  prin renaștere din propira cenușă ca pasarea Pheonix, din apă și din Duh prin Maica Fecioară ( „Am renascut”), prin existența sa efemeră din viața pământească ( „Am fost”), dar și prin voință ( „As vrea”), nu-i scapă lucrurile mărunte dar importante ( „Amanunte”), nu uită ( „N-am uitat”), CREDE că totul e posibil chiar și dobândirea Raiului („Eu cred”), se caută ( „Mă caut”), se împacă cu lumea cu ea și cu Dumnezeu ( „Mă împac”) .
Camelia Cristea pleacă mereu departe uneori își ia zborul, dar numai cu gândul ( Am să plec”) pentru a se face un imn de laudă spre tot ce a creat Dumnezeu ( „M-aș face”) În genunchi eu m-aș ruga/ pentru-ntreaga bogăție/ slavă să-ți aduc doar Ție” . Ea în vers s-ar scrie ( “M-as scrie”) și chiar se scrie în anotimpuri, flori, doruri, în veșnicie, poezie ( “să ningă poezie frenetic și suav”), iubire nesfârșită rugă aducătoare de har și de muză. Se lasă căutată dar și găsită ”Mă vei găsi într-o Camelie zîmbind,/ Cu brațele deschise spre lumină,/ în fiecare floare am să-ți scriu,/ Cuvântul meu să prindă rădăcină”( „Pe unde treci”)
Iubirea îi este curată, ca lacrima ce curge fără durere în ceas de rugăciune,  Era însăși iubirea noastră/ eliberată toată de păcat” („Pe unde treci”). Se pierde (dar pentru scurt timp), în dureri și suferințe efemere dar profund umane, regăsindu-se și recompunându-se “In firele de iarbă, în ițele de gânduri./ Ar ține, “Timpu-n loc cusut în veșnicii/”…”iar Zorile să crape pe fruntea unui munte (“Povești”)
Poeta se înalță prin rugăciune dezlegând “noduri și piedici legate de omenești păcate, spre netezirea și ușurarea  drumului pe nebătutele cărări ale vieții, pentru ca apoi să se recompună și să se regăsească, așa ca și cum n-ar fi fică a Evei cea de dinaintea marii ispitiri ce a dus pe om la pierderea edenicei fericiri.
Iubește și iartă, crede în ziua de azi dar și în ziua de maine, în incomensurabilul palpabil din Coloana Infinitului” a lui Brancuși. Poeta crede în Inviere. Mai cred că-n primăveri Tu o sa-mi fii copac/ Și-n frunza Ta cea verde poate și eu încap/ Să picure cu mir din teiul înflorit/ Și-atunci poate-am să uit, de câte-am pătimit” “Depărtări
Dând filă după filă din cartea de poezii Ferestre deschise”, “calc” pe “ciob de noapte”, “număr cocorii”,” sărut norii”, “adun crizanteme”, “mușc țărâna”. Simt durerile nemărturisite, nici macar în versuri dar pe care le știu și mă minunez întrebându-mă prin ce alchimie divină a reușit poeta Camelia Cristea să-și transfigureze neâmplinrile și loviturile pe care i le-a dat viața în versuri. Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Prin  credință.
Poeta, după ce a îngropat “în teacă lacrima durerii”, își exprimă cu bucurie și dăruire dragostea pentru părinți, pentru copii săi dovedind trainicia și universalitatea unui sentiment autentic, profund feminin și uman. ( “Poem”, “Picătura”,” Scrisoare”).
Partea a treia a volumului cuprinde poezie partiotică și de atitudine  ce poate lua prin surprindere cititorul nefamiliarizat cu scrisul poetei. Este o poezie ca un foc ce nu se mistuie dar care ar vrea să facă dispărute prin combustie toate relele din sociateatea post decembristă, dezamăgitoare pentru multi dintre noi, dar mai ales pentru tinerii  care au fost  nevoiți să-și părăsească o țară  ce nu le-a mai putut asigura un viitor decent. 
În ceea ce privește ritmul și rima în poezia Cameliei Cristea aș putea spune că aceasta este asemenea dăngătului de clopot ori bătăii de toacă  de la biserica din apropiera casei sale, pe care o fregventează și unde își pune inima ( “Pune inima”) pe la icoane, în duminici și în sărbători deoarece simțirea ei este Dumnezeu ( “Te simțeam”), ce o face să vadă ( “Seninul”) chiar și acolo unde el nu este.
Când duci o astfel de viață este simplu să alegi, iar poeta ne mărturisește ( “Am ales”), iar alegerea este cea înțeleaptă. “Eu mă ard în poezie/ Și mă bucur de mister”( cu trimitere la Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a  lumii”).
Poeziile Cameliei Cristea le putem socoti un dar de suflet, un giuvaer, încătușat în suflet sensibil de femeie, pe care l-a păstrat mult timp doar pentru ea și cei apropiați,  pentru ca în cele din urmă să devină conștientă de propria sa valoare și, așa cum era fiersc, să deschidă larg fereastra inimii și să-l dăruiască tuturor îmbrăcat în strai de lumină și în culori de curcubeu.

Fereastra nu s-a deschis prea ușor, dar când umăr lângă umar cei care credem in talentul ei, ne-am opintit, pentru că am vrut să se deschidă, soarele a pătruns din belșug adaugând lumină la Lumina din tainița unde zavorâtâ striga către cer, Poezia..  
Nu am nici o reținere în a  o numi poetă! Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului”. Îi doresc zbor lin spre steaua ei.

Dorina Stoica

( prima imagine este preluată de pe internet)

miercuri, 25 martie 2015

Respir poezie



Respir poezie
Când aveam douăzeci de ani versificam toamne. Acum ajunsă în toamnă, rod bogat de viers mi-a înflorit, cactus uitat într-un colț de grădină zeci de ani. Scriu.
Însoțitoare pe drumul vieții poezia ne este dată tuturor, nu  toți avem însă a face din ea un mod frumos de a trăi. Aș putea viețui o zi sau mai multe fără pâine, dar fără poezie nu!
Noaptea mi-e pace  iar ziua bucurie. Poezia curge din mine, din cer, din flori, din izvoare, din ploi, din suflete îndrăgostite, din poeți adormiți de veacuri, din Sfinți. E tovarăș de drum, prietenă, mamă, soră, fiu, iubire îmi este, mi-e Țară!
Oamenii care scriu poezii sunt atinși de aripi de îngeri. Ei trăiesc în ritmul respirației Universului.
Ce bine că sunt! Mă veșnicesc prin iubire în ori-și-ce-zi.
Mulțumesc Creatorului că exist.


( Publicat în "Limba noastră Eminescă"/ colecția antologică de poezie "Cu patria în suflet" vol III edit. Națiunea București 2014) 

duminică, 1 martie 2015

Câteva întrebări și multă tristețe în prag de primăvară


Fără răutate ori intenţii denigratoare, gestul unei persoane, ce se autointitulează om de cultură în municipiul Bârlad, de a batjocori semenii de bună credinţă cu calităţi creative mai mult sau mai puţin de elită, mă determină să-mi pun nişte întrebări care sper să vă provoace şi pe dumneavoastră, prietenii mei, cititori internauţi și prieteni virtuali. Mai zilele trecute a ieşit de sub tipar, la Bârlad, publicaţia trimestrială Baaadul literar. Din titlu rezultă că ar trebui să fie o revistă de LITERATURĂ. Această revistă este păstorită cu atitudine de BARON local de profesorul de limba română, GRUIA NOVAC, 

ieșit de vreo două decenii la pensie. Deja, este firesc să mă întreb dacă viitorul și prestigiul orașului meu drag stă în astfel de persoane formate, dar și încremenite din prea mult orgoliu și prețuire de sine în vremuri întunecate. Redactor Șef al mai sus amintitei reviste, autointitulat şi CRITIC LITERAR, domnul profesor, care nu figurează în nici o listă a criticilor literari recunoscuți, nu este membru al Academiei Română, nu este membru al USR, nu este nici măcar Cetățean de onoare al Bârladului, nu face parte din nici o structură de tipul: asociaţii, cenacluri literare etc., a găsit de cuviinţă să scoată o revistă pe bani publici pentru a atrage atenţia asupra existenţei sale vremelnice, insultând şi batjocorind concitadini de-ai săi cu preocupări culturale. Pe lista incomodă a domnului profesor, Șef redactor al revistei, mă regăsesc cu o salbă de apostrofări și caracterizări, greu de admis că ar putea face parte din preocupările unui intelectual adevărat. Acestea nu au nici o legătură însă cu scrisul meu, ci doar cu persoana DS și implicarea mea în diferite activități, în mod deosebit cele de la Centrul Eminescu. Prin urmare, este firesc să mă întreb:
1. Pe mâna cui a fost dată o revistă de LITERATURĂ, plătită din bani publici?
2. Cultură se face în virtutea relaţiilor de prietenie sau de pahar? 
3. De ce, eu, cetăţeanul de rând, trebuie să plătesc taxe şi impozite, în fapt sunt obligată prin lege să dau bani către stat, ca o astfel de persoană să dirijeze o revistă în care să fiu jignită, batjocorită, denigrată public, fără a-mi oferi, cum ar fi democratic, firescul drept la replică? 
4. Ce exemplu dă pentru tânăra generaţie şi nu numai?
5. Ce beneficii de imagine are comunitatea cu o astfel de publicație ce este trimisă, tot pe bani publici, în ţară şi în afara ţării? 
6. Cui şi la ce foloseşte o revistă denigratoare la adresa bârlădenilor ?
7. Finanţatorul cunoaște conţinutul acestei publicaţii? Dacă DA, e de neînțeles să platești pentru o publicație ce strică imaginea orașului. 
8. Cum o astfel de revistă îi poate mobiliza sau determina pe cetățenii de vârste diferite ( în special pe tineri) să scrie, să participe la manifestări culturale, să se implice în organizarea unor evenimente culturale? 
9. De ce în locul cronicilor batjocoritoare ale domnului profesor redactor Șef la adresa persoanelor publice, implicate în manfestări culturale pe banii lor, nu s-au publicat poezii, eseuri sau alte texte ale unor debutanţi (mai ales din Bârlad ?) 
10. Dacă coordonatorul publicaţiei este atât de valoros, de ce nu se răfuieşte cu membrii Academiei Române? De ce nu a fost propus pentru Premiul Nobel pentru literatură, ori nu a luat măcar niște premii naționale pentru critică literară?
 * 
Cu mulți ani în urmă eram pe o funcție. Un țăran a intrat la mine în birou și a reclamat o persoană cu relații sus puse. L-am întrebat dacă nu-i este frică. Privindu-mă în ochi mi-a răspuns „Nu mi-e frică decât de Dumnezeu.” Același lucru îi spun și eu domnului profesor, Șef redactor al revistei Baaadul “literar” NU MI-E FRICĂ DECĂT DE DREPTUL JUDECĂTOR!
 Să auzim și de bine din Bârladul meu, cu drag DS.