vineri, 13 februarie 2015

De multe ori câte șapte

O lansare de carte este fără doar și poate o sărbătoare a cărții, o încununare a unei trude migăloase făcută de autor după luni sau de cele mai multe ori ani de muncă, efort intelectual, dar și financiar. De aceea se cuvine ca astfel de evenimente să ramână în memoria colectivă dar și a autorului ca momente de lumină, de împlinire, de sărbătoare.
Pentru mine, dar sunt convinsă și pentru cei prezenți în sală (au fost atâția încât să nu rămână nici un scaun neocupat), cred că astfel a fost Lansarea de sâmbătă 7 februarie 2015 a cărții de poezie religioasă„Când nu Te iubeam”( edit. Pim 2014) ce a avut loc în acel loc magic, încărcat de spiritualite ce este Centrul Cultural Eminescu din Bârlad. Îl numesc magic deoarece pe lângă că așa îl simt, mi-e locul de suflet.
De fiecare dată când cobor spre subsolul  clădirii, unde se află sala de evenimente, adeseori neîncăpătoare datorită calității activităților ce se desfășoară aici destul de des, spre bucuria tuturor celor care abia le așteptăm, am senzația că urc spre înălțătoarele ceruri înstelate pentru a mă întâlni cu marele Eminescu.

Pe lângă Geta Modiga sufletul acestui lacaș de cultură ce de fiecare dată își întâmpină oaspeții cu ușa larg deschisă, zâmbitoare și cu o vorbă bună, i-am avut alături pentru a-mi prezenta cartea pe cunoscutul poet, eseist și critic literar Simion Bogdănescu, pe prof.  Sava M
bibliotecar la Casa de Cultură din Barlad, pe prof. istoric  scriitor prolific  doamna Gramaticu Oltea Răscanu președinta Societății de Istorie dar și pe prof. Gruia Novac redactorul șef al revistei Baadul literar în ale cărei pagini nu am avut onoarea să fiu vreodată publicată...( poate de acum înainte, cine știe?). Nu a lipsit nici tânărul Valentin B. Neagu graficianul cărții.
În sală au mai fost mulți alți poeți și scriitori bârlădeni. Din multă considerație pentru fiecare mi-aș dori să-i amintesc pe toți. Iar dacă voi uita pe cineva de vină e doar emoția ori poate memoria și nu lipsa de pretuire pentru domniile lor. Așadar, au fost în sală preotii de la biserica mea de parohie Căpriță Bogdan Petru cu fica dumnealui ce a recitat o poezie din volum, părintele Halapciuc Ciprian, scriitorii istorici Gheorghe Gherghe si Clapa Gheorghe, poetul Marcel Cuperman și George Irava, prof Elena Popoiu vicepreședinta Academiei Bârlădene”, și multi alții, importanți în viața culturală a urbei dar și mai importanți pentru mine deoarece îi socot prieteni iar sălile pline (mai ales când sunt implicată în realizarea unui eveniment), îmi sunt dragi.
Am lăsat aproape la urmă (așa cum lași cireașa de pe tort), grupul de copii de la Grivița puși la patru ace” și vestimentar dar și artistic de către Braescu Daniela mai vechea mea prietenă, Directoarea Căminului Cultural din comuna amintită.  Îmbrăcați în costume naționale moldovenești au imprimat un aer sărbătoresc evenimentului.  Și pentru a fi în ton cu ei mi-am pus bundiță populară cusută cu flori colorate peste îmbrăcămintea sobră.
Pregătiți minuțios de doamna Braescu D. copiii au recitat impecabil poeziile mele rugăciuni iar auditoriul a fost încântat, atât de aspectul lor dar mai ales de ineditul prezenței unui grup de copii din mediul rural, atăt de frumos înveșmântați și de bine educați.  Cele aproape două ore petrecute la Centrul Eminescu pe care l-au și vizitat, implicarea în eveniment, precum și  darul primit din partea mea, sunt convinsă că le-a creat o frumoasă amintire pe care o vor păstra toată viața.
Cantautorul ( cel mai tare” din Bârlad) Dragoș Tufă  a interpretat cum numai el știe să o facă o melodie compusă de Oliver Olaru pe versurile poeziei „Cine sunt oare” din volumul lansat. Aici am avut oarece emoție, nu sunt emotiva din fire însă auzeam melodia în premieră, la fel ca întreg auditoriul.
Și pentru că tocmai am scris o cronică subiectivă (desigur) la propria mea carte pentru numarul 11 al revistei Dacia eternă” ce nădajduesc să fie publicată la rubrica „Cartea de azi, cartea de mâine” , o voi integra în acest articol astfel încât eventualii cititori să afle câte ceva despre a șaptea mea carte.


O carte de iubire agape

Deși compun poezie de când am învățat să scriu, primul volum de vesuri l-am publicat abia în anul 2008, în toamna vieții, atunci când „apelor învolburate ale anilor tineri” le-am găsit „făgaș și matcă” ( „Trecut” din volumul de debut).
Un șir lung de întâmplări ale căror înțelesuri nu le-am aflat (ori nu-mi este de folos a le afla), au dus la alcătuirea volumului antologic de poezie religioasă intitulat “Când nu Te iubeam” apărut pe piața literară la sfârșitul anului 2014 prin grija editurii ieșene Pim.
Cuvântul de învățătură intitulat “Fără Cruce nu se poate ajunge la mântuire” al Părintelui Arhimandrit Ciprian Grădinaru slujitor și duhovnic la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului deschide acest volum de poezie religioasă, creștin-ortodoxă. Cartea cuprinde poezii cu temă religioasă, rugăciuni în versuri, povestiri cu tâlc versificate și câteva fragmente din cronicile apărute de-a lungul timpului la cărțile mele de poezie.
Antologia de autor „Când nu te iubeam” adună în cele 206 pagini poezii selectate din volumele „De la poezie la rugăciune” Edit. Sfera Bârlad 2008, „Daruri” Edit. Cronica Iași 2009, „Izvorul îndepărtat” Edit. Pim Iași 2011, dar si multe altele inedite nepublicate în volum, ci doar în reviste și Antologii de poezie contemporană.
După părerea unor critici ori cititori ai poeziei mele, sentimentul religios la timpul prezent nu poate fi generator de inspirație poetica. Dovadă că poate fi, stă volumul de față în care cititorul va găsi o poezie limpede, simplă ca rugăciunea unui copil. Poeziile cuprinse în carte sunt manifestarea harică ce transcede uneori trăiri firești în meditații profunde asupra vieții, morții, Învierii oferind cititorului prilej de introspectie asupra nimicniciei vieții. Ele transmit mesaje inspirate din Scriptură, Psalmii lui David, Pateric, nevoințe asumate pe Calea Crucii, precum și condiția omului credincios adeseori izolat în lumea ce nu-l înțelege. Luat ca un întreg, acest volum de poezie religioasă este dovada puterii tămăduitoare dar și transformatoare a credinței, asupra ființei umane.
Este o poezie a căutării și a găsirii „Nu Te-aș căuta, dacă nu Te-aș fi găsit/ Între cei doi tâlhari, din inima mea Rastignit”( „Te caut”), dar și a odihnei pe care o dă rugăciunea  „mă odihnesc în Tine,/ ca-ntr-o baie caldă/ iar sufletul mi-e plin ca un pahar,/ mă scald în rugăciune ca în mare/ și mă înec nevrednică în Har”( “Odihnă”).
În cartea “Când nu te iubeam” sunt exprimate mulțumiri pentru tot ne înconjoară, “Îți mulțumesc Doamne”,  “Viața e o minune” ori “Vara”. “Mă-mbăt de miresme curate,/ De tainice snesuri mă primăvăresc/ Îl simt pe Creatorul meu în toate/ Și n-am cuvinte să-I mulțumesc.”
Iubirea către Trinitate, Tatăl,  Duhul Sfânt și Fiul aflat “pe Crucea Răstignirii întreagului neam omenesc”( “Greșesc”), dar și recunoașterea întinăciunii omului contemporan pus față în față cu Divinitatea “Iată Doamne Tu și eu” “ Nu suntem decît noi doi,/ Tu în Cer eu în noroi”( “Rugăciune”),  sunt sentimente trăite și asumate pe calea îngustă a Crucii “Mă ajută Doamne dară,/ să duc Crucea cu răbdare/ dar Te rog dă-mi și putere/ să nu plâng că-i grea și mare”(“Crucea”)
Dacă ar fi să exprim în puține vorbe mesajul acestei carti m-aș folosi de cuvintele Sf. Tihon”Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu și nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.” Iar folosind cuvintele mele am îndrăznit să spun fără a mă referi la persoana mea deși folosesc persoana a-I-a, ci la omul credincios),
“Când nu Te iubeam Doamne,/ Lut și țărână eram”( “Când nu Te iubeam”).
A consemnat Dorina Stoica





vineri, 6 februarie 2015

Cotenii și muntenii sau dealul brândușelor

"La sfârşitul lunii februarie, iarna se lăsa înduplecată şi puţin câte puţin, se retrăgea împreună cu zăpezile, ţurţurii, nopţile nesfârşite, hainele groase şi bocancii grei care întotdeauna erau cu două numere mai mari. Soarele abia îndrăznea să dea puţină căldură iar pe lângă garduri iarba răsărea timidă. După douăzeci februarie ne alegeam câte o babă şi abia aşteptam să vedem dacă va fi frumoasă şi însorită. Eram convinse că viaţa noastră va fi bună sau rea, asemenea vremii din acea zi, de aceea orice rază de soare era preţioasă şi, oricât de frig ar fi fost, încercam să ne convingem una pe alta că e o zi minunată de primăvară.
Când zăpada dispărea şi drumurile se uscau Grădina Publică devenea punctul de atracţie pentru toţi copiii. Pe dealul de deasupra acesteia mergeam sâmbăta în grupuri mici, de copii, locuitori pe aceiaşi stradă, pentru a culege brânduşe şi ceva mai târziu, toporaşi. Pe dealul golaş de vegetaţie brânduşele albicioase, gingaşe scoteau capul de prin iarba uscată, rămasă de anul trecut. Cu un briceag scoteam şi bulbii. Aceştia arătau ca nişte boambe (usturoi de sămânţă). Îi curăţam de coajă şi îi mâncam. Aveau un gust fad, puţin dulceag, dar primăvăratec.
Era plin dealul brânduşelor, cum îl numeam, de copii mai mici sau mai mari, băieţi şi fete veniţi de prin tot oraşul. Pe unii îi cunoşteam de la grădiniţă sau de la şcoală, iar pe alţii, de acolo de pe deal. În fiecare grup erau şi câţiva băieţi a căror sarcină era să aibă grijă de noi fetele şi de cei mai mici. Dacă cineva încerca să ne bată sau să ne fure cuţitul, bulbii ori brânduşele, se lua prin intermediul băieţilor legătura cu „şeful” care, acolo pe dealul grădinii prin luptă dreaptă îşi câştiga titlul în fiecare primăvară.
Pe la mijlocul lunii aprilie toţi copiii aşteptam cel mai important eveniment al anului. Nu trebuia să lipsească nimeni, decât dacă era ţinut la pat de o boală gravă. Data era de obicei fixă şi nu se permitea amânarea decât în caz de vreme foarte rea. Evenimentul acesta era în exclusivitate al băieţilor dar noi, fetele trebuia să mergem în număr cât mai mare pentru a ne susţine băieţii din cartierul unde locuiam. Părinţii nu ştiau că noi în fiecare an mergem pe dealul Grădinii Publice pentru a asista la bătăi între băieţii din cartierele Cotu Negru şi Muntenii.
Într-o parte stăteau cotenii şi în cealaltă muntenii. După ce ne-am mutat pe deal, ţineam partea cotenilor, unii dintre băieţii care se băteau erau vecini cu noi sau colegi de şcoală. Mulţimea de fetiţe şi de băieţi mai mici ne aşezam într-un cerc mare şi zgribuliţi, ore în şir urmăream bătăliile dintre un cotean şi un muntean. Erau în fiecare an câte zece, cincisprezece perechi în competiţie. Câştigătorii peste o săptămâna continuau competiţia, până când rămâneau doar doi concurenţi. Campionul era vedeta oraşului. Timp de un an acesta se bucura din plin de respect şi era ascultat de cei mici, dar şi de cei mari. Atunci când vreun băiat ne bătea, îl căutam, iar „şeful” îl punea la punct pe bătăuş, de aceea mare bucurie aveam în anul în care câştigătorul era cotean 'de-al nostru'."
( Din cartea "Raiul în care am fost" de Dorina Stoica Edit. Sfera Barlad 2011)