Aparatul de fotografiat

Tata era foarte sever, aş spune aspru! Îmi era frică de el, şi nu pot să despart amintirea lui de cureaua scurtă folosită la ascuţit briciul pentru bărbierit, dar uneori, în cazuri extreme, şi la aplicarea unor corecţii materializate prin nişte semne roşii apoi vinete şi drepte asemenea sfintei dreptăţi părinteşti desenate dureros prin părţile moi.

La o tombolă organizată la serviciu, tata a câştigat un aparat de fotografiat. Ce frumuseţe!!! Avea o cutie pătrată din carton învelită în catifea albastră, căptuşită cu mătase fină în interior. Ce să vă spun? Era minunat! În cutie, sub aparat, era o hârtie, certificatul de garanţie cu instrucţiuni de folosire ale aparatului, dar eu nu eram la şcoală, aşadar nu ştiam să citesc. Când eram singură acasă, mă apropiam cu teamă de locul unde strălucea cutia cu aparatul, puneam un scaun să ajung la el şi mângâiam cutia aparatului, iar uneori îndrăzneam să ridic capacul să-l privesc şi să ating cele două hârtii, mâhnindu-mă că nu pot să le citesc. Nu am îndrăznit niciodată să fac mai mult.

Într-o seară mama vine în camera noastră şi ne spune supărată:

– Veniţi în camera noastră, vrea tata să vorbească cu voi.

Eram vesele şi fără griji, dar când am văzut pe masă cureaua, lângă pachetul de ţigări Mărăşeşti, ni s-au cam înmuiat picioarele.

– Care a umblat la aparatul de fotografiat? a întrebat tata.

Tăcere!

– Vă mai întreb o dată!

Iarăşi tăcere.

– Aceasta e ultima dată când întreb şi apoi pun în funcţiune cureaua.

Tremuram toată ştiind că numai cu o zi înainte ridicasem capacul pentru a arunca o privire în cutia minunată.

Ne-a luat la rând, pe sora cea mare, apoi pe cea mijlocie.

– Nu,nu, a fost răspunsurile lor.

Când a venit rândul meu, am lăsat capul în jos şi cu ochii plini de lacrimi am spus:

– Eu am umblat, tăticule, ieri. Te rog să nu mă baţi!

– Pentru că ai fost sinceră, te iert! Mergeţi la culcare.

În pat, surorile, ca niciodată, nu mai conteneau cu atenţiile; au jucat cu mine „Raz-vai-tre-ieşi-afară-bre” şi m-au lăsat să câştig, apoi una dintre ele mi-a oferit o bomboană spirtoasă păstrată din seara precedentă, pe jumătate consumată.

A doua zi, tata a mers cu aparatul de fotografiat la reparat şi mulţi ani nu am înţeles cum s-a putut strica acesta doar prin simpla ridicare a capacului cutiei.

Nu am aflat niciodată cine l-a stricat, dar ce vă pot spune este că surorile s-au descurcat mult mai bine în viaţă! Altruismul şi sinceritatea sunt forme demodate de manifestare, frumoase dar nici atunci şi nici acum nu sunt de folos în lumea materială.

(din cartea RAIUL IN CARE AM FOST edit. Sfera Bd 2011)