joi, 13 noiembrie 2014

Sub semnul lupului Dacic Lupul în mitologia și folclorul românesc



 Omul – această ființă complexă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – este înzestrat cu fantezie și imaginație. Astfel, lumea reală, raportată la lumea divină, capătă sensuri, conotații și culori noi în imaginarul colectiv. Viața omului, așa cum este firesc, se desfășoară în strânsă legătură cu mediul natural, cu regnul vegetal și cu cel animal.Herodot, referindu-se la neuri, îi reprezentă ca pe o populație care trăia pe teritoriul vechii Dacii înainte de invazia lui Darius. După spusele sciților și elinilor stabiliți în Dacia pontică, „o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup pentru puține zile și pe urmă își recăpăta forma umană”.Conform mitologiei, creaturi misterioase sau animale sălbatice se împreunează cu oamenii dând naștere unor ființe ciudate: și om și animal. Natura acestor ființe este duală, oscilând între firea umană și cea de animal sălbatic de ființă benefică, pe de o parte, dar și malefică, pe de alta. Cu trecerea timpului adevărata natură a acestor creaturi devine incertă, preponderent umană. Aș putea da un singur exemplu în acest sens, amintind ritualurile de inițiere ale călugărilor budiști în care neofilul era întrebat dacă este om sau este șarpe.Lupul a fost deosebit de respectat în regiunea istorico-culturală din sud-estul Europei.
Pre-dacii, dacii și daco-romanii i-au acordat un cult magico-mitologic din care au rămas multe reminiscențe în folclor.În spiritualitatea și mitologia românească, lupul ocupă din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre un loc important. Cu siguranță acesta este motivul pentru care nici un alt animal nu are atâtea zile de sărbătoare câte are lupul. Conform unor etimologi, ar fi 35, din care 18 sunt cu dată fixă, iar celelalte sunt mutabile.
Lupul este întâlnit în imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualuri, acestea fiind atestate de descoperirile arheologice mai vechi ori de dată recentă. În multe texte documentare, în folclor, dar și în literatură, vom găsi referiri stranii la acest animal înzestrat cu puteri magice.În textele literare, precum și în vorbirea curentă, deseori găsim expresia referitoare la omul rău că „este asemenea lupului”, sau este „un lup singuratec”, caracterizând omul ce se integrează anevoie în colectivitate.În vremuri îndepărtate, adolescenții plecau de acasă pentru a descoperi noi teritorii și se comportau asemenea lupilor prin păduri. Protectorul lor, care îi apăra chiar și de lupii adevărați, era zeul Lup. Popoarele indo-europene își formau tinerii războinici încă din fragedă adolescență, pentru a fi transformați ritualic în adevărate fiare.
Numele dacilor este un derivat din epitetul unei confrerii războinice care se afla la Dunăre. „Lupii de la Dunăre”, așa erau numiți dacii pe vremea lui Iulius Cezar, care se pregătea cu destulă teamă să-i atace. Dacii erau renumiți pentru vitejia, dar și cruzimea lor, constituind un adevărat pericol. O dovadă în acest sens ar putea fi și steagul lor reprezentat printr-un cap de lup și trup de dragon. El semnifica cruzime, curaj și izbândă asupra dușmanului, dar și adorație pentru Lup, ca zeu al războinicilor daci.Lupii au fost dintotdeauna și la toate popoarele văzuți ca animale de temut, feroce și războinice. Homer scria în balada sa celebră Iliada: „Tocmai ca lupii, de carne hrăniți și grozavi în putere / care în munți răpun și sfâșie cerbul”. Lupii lui Homer din Iliada sunt veșnic flămânzi: când nu atacă cerbii, atacă oile; lupii sunt animale malefice, personaje negative în scrierile lui Platon, dar și în Divina Comedie a lui Dante. Acesta din urmă ne vorbește despre „lupa” (femela lupului), drept a treia și cea mai fioroasă fiară ce se află încă de la începuturi în Infern. În fabula lui Grigore Alexandrescu „Lupul moralist”, referindu-se la politicianism, lupul este reprezentarea demagogiei și a justiției corupte. Fabula a fost și încă este de actualitate: „Când mantia domnească este din piei de oaie, / Atunci judecătorii fiți siguri că despoaie”.În acest context, lupul devine, pe lângă simbolul ferocității, și cel al prefăcătoriei.
Și, iată, am ajuns în sfârșit la folclorul românesc, unde întâlnim omul-lup (pricoliciul), care reunește caracterul omului căzut cu al animalului feroce. Pricoliciul este o creatură care atacă, distruge, poartă bolile și nu are în comun cu omul decât aspectul exterior și faptul că merge pe două picioare.
În mitologia religioasă românească, lupul este un animal dual, fiind întruchiparea maleficului, dar are uneori semnificații benefice. Acestea depind de ritual, de ceremonial, de anotimp, precum și de perioada istorică.În pastorația creștină, credincioșii reprezintă turma, oile, cu referire la Iisus Hristos. El este păstorul, dar și mielul sacrificat, iar lupii sunt prigonitorii, așa cum spune Sf. Apostol Petru în Fapte 20: „După plecarea mea vor intra între voi lupii îngrozitori care nu vor cruța turma”.Același lup este invocat și în Predica de pe Munte: „Feriți-vă de proorocii mincinoși care vin la voi în haine de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori”(Matei 7-9).Iisus Hristos le spune Apostolilor: „Mergeți! Iată, eu vă trimit ca pe niște mei în mijlocul lupilor” (Luca 10-11. În Sfânta Evanghelie după Ioan, lupii sunt prigonitorii creștinilor: „Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel bun sufletul său și-l pune pentru oi... Cel ce nu este stăpân al oilor vede lupul venind și lasă oile și fuge și lupul răpește și risipește oile” (Ioan 11-13). Arhanghelul Mihail face prevestirea la fel ca Apostolii: „Veni-vor lupii,/ urmându-le păstorilor”.
În tradiția populară, mamele își sperie copiii (mai ales la sate) cu venirea lupului care îi va mânca dacă pleacă de acasă ori nu sunt ascultători. Pornind de la unele aspecte ale cultului lupului la daci, au rămas în popor o teamă și o credință rudimentară în vârcolaci (lupii fantastici care provoacă eclipse de Lună și chiar de Soare) și a luat naștere acel creștinism primitiv care a instituit niște  zile ale lupului sau lupini. Pentru a contracara puterea magico-mistică a lupilor, creștinismul timpuriu i-a dat pe aceștia în stăpânirea lui Sânpetru, care îi judecă și îi disciplinează, pedepsindu-i după voia lui.
Sfântul Apostol Andrei – cel întâi chemat, așa cum este numit de noi, românii, despre care se știe că a viețuit în Dobrogea –, conform mitologiei, are un cult legat de cel al lupului. Se spune că Sfântul era însoțit pretutindeni de acest animal feroce care îi era supus. Propovăduind Evanghelia lui Hristos în locuri bântuite de spirite malefice și de animale sălbatice, însoțirea cu lupul ar putea fi interpretată ca fiind folosirea unui element din natura înconjurătoare (din regnul animal) pentru a se apăra de pericolele iminente ce îl pândeau în misionarismul său într-o țară străină. O asemenea însoțire am întâlnit și la unii sfinți care au viețuit în pustiul Iordan (Sfântul Gherasim de la Iordan care era slujit de un leu). Tot în mitologia românească, sărbătoarea Sfântului Andrei este legată de usturoi, o plantă apotropaică folosită pentru alungarea duhurilor rele și a altor creaturi malefice despre care se spune că ar bântui în această noapte de dinaintea sărbătorii de Sântandrei.Datorită multelor tradiții și obiceiuri, precum și a practicilor magice pentru apărarea animalelor de lupi și a caselor de strigoi, Sfântul Andrei este cunoscut la români drept un luptător împotriva duhurilor întunericului și a spiritelor malefice, în mod deosebit împotriva celei mai temute dintre fiare: lupul. Ziua de 30 noiembrie, numită și Sântandrei, este ziua în care lupul își poate îndoi gâtul țeapăn, devine mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuie luate măsuri suplimentare de pază a vitelor și este necesară efectuarea diverselor practici ezoterice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfățișare de lupi sau câini, ca în ajunul și în ziua de Sântandrei.Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care își părăsesc trupul în timpul nopții, se rostogolesc de trei ori și capătă înfățișare de lup sau de altă vietate (câine, porc, cal, bivol, pisică, șarpe, broască). Spre deosebire de vârcolaci, care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. Ei nu se întrupează în vietăți sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Adesea, sunt oameni din sat, recunoscuți după înfățișarea și comportamentul animalului pricolici. Trăiesc puțin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează. O dată pe an, în Noaptea Strigoilor (29-30 noiembrie), s-ar întâlni cu strigoii morți, care își părăsesc și ei mormintele, pentru a-și alege, prin luptă, stăpânul. Pe timp de iarnă ar intra în haita lupilor, iau conducerea și atacă oamenii și turmele de vite.În vechime, moartea și renașterea divinității – și deci a timpului anual cu care acestea se confundă – erau substituite de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om și chiar al unui obiect însuflețit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creștine  a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecționarea unei păpuși din cârpe, numită Andreiu, substitut al vechiului an, o așezau pe laviță (pat) ca pe un mort și o jeleau. Lipsește marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an.
Este posibil ca una dintre tradițiile care au migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstițiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul dintre numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gadinet, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulțire, este purtat și de porcul tânăr, numit popular și godin, godinet. Că vechii daci au avut un cult deosebit pentru lup o demonstrează și steagul lor de luptă care are capul de lup și trupul de balaur (dragon). Istoricul Liviu Teleacă, pe baza omonimiei valk – preot, respectiv valke – lup, consideră că acest stindard este însemnul heraldic al corpului preoțesc din vremea vechilor daci, dar și stindardul războinicilor. A.D. Xenopol consideră că acest steag ar fi caracteristic unui neam tracic. După alți cercetători și istorici, ar reprezenta stindardul preoțimii trădătoare și al războinicilor traci.
Stindardul dacic apare pe Columna lui Traian ca unul dintre trofeele ce au fost luate de împăratul Traian. Romanii, conștienți fiind de puterea acestui drapel, l-au preluat și folosit, răspândindu-l pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unii istorici aduc argumente cum că steagul dacic cu trup de balaur și cap de leu era colorat în roșu, galben și albastru. Cele trei culori sunt astăzi cel mai frecvent întâlnite pe costumele populare din toate zonele României. Stindardul călușarilor – acest joc magic și foarte vechi – se aseamănă cu stindardul dacic, conform descrierii făcute într-o scriere străveche.
Predispus, dar și predestinat războaielor, invaziilor și nenorocirilor, conform mitologiei, poporul român s-ar fi născut sub semnul lupului. Aceasta s-ar datora apariției lupului de trei ori în timpuri străvechi, și anume: prima apariție o regăsim în numele strămoșilor noștri daci, a doua în genealogia poporului cuceritor și a treia în invaziile popoarelor migratoare. Aici merită amintit Genghis Han, care ar fi avut ca strămoș „un lup cenușiu care ar fi coborât din cer și s-ar fi unit cu o căprioară”.
Că istoria îndepărtată a poporului român este legată de acest animal feroce sau că vechii daci ar fi venerat un zeu păgân care era lup o atestă mulțimea sărbătorilor legate de acest animal. Scopul acestora era de a impune anumite interdicții și anumite practici magice pentru ca oamenii și animalele domestice din gospodărie să fie apărate de fiara sălbatică și necruțătoare lupul, deseori asociat cu forțele întunericului și cu duhurile malefice.Zilele lupului începeau cu sărbătoarea Sf. Petru (29 iulie), Cricovii Mariei (15-17 iulie), Martirul Lupu (23 august), Teclele (24 septembrie), Berbecarii (26-28 sept.), Osic (17 oct.), Lucinul (18 oct.), Sâmedru (26 oct.), Ziua Lupului (13 nov.), Filipii de toamnă (14-21 nov.), Filipul cel Șchiop (21 nov.), Sâmpetru de iarnă (16 ian.), Filipii de iarnă (25-31 ian.), Stretenie (2 feb.), Martirii de iarnă (1-3 feb.). În unele sate, la acestea se adaugă și joile rele sau joile verzi.Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie) este considerat în folclor patronul lupilor, deoarece se spune că în acea zi lupii omorau multe animale domestice, făcând bălți de sânge, dar nu luau cu ei pentru hrana puilor decât un singur animal.
Sărbătoarea Filipilor este o sărbătoare păgână cu semnificații profunde în lumea satului, unde se credea că ținerea acestor zile îi apără pe săteni de lupi care vin să le omoare vitele. Filipii sunt sărbători materne de fertilitate, datorită comportamentului acestui animal în perioada de împerechere. De asemenea, femeile de la țară cunosc grija excesivă a acestor animale pentru puii lor, dar și cât de feroce pot deveni atunci când aceștia sunt puși în pericol. Aceste superstiții și temeri legate de Filipi sunt bazate pe credința ocultă că ființe misterioase s-au împreunat cu oamenii, dând naștere unor ființe și om și animal ciudate, malefice. Perioada ianuarie-februarie este aceea în care lupii se împerechează.Despre Filipul cel Șchiop se spune că fost ologit de Dumnezeu pentru că s-a abătut de la dreapta credință. Se povestește că un om a nesocotit sărbătoarea și a lucrat de „Ovidenie”, iar din acea zi a rămas șchiop până la capătul zilelor. Ciobanii țin sărbătoarea ca să nu vină lupul cel șchiop și să le fure oile.
Cu toate acestea, ei nu văd în lup doar prădătorul turmei, ei știu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor și, alături de vidră, călăuzește sufletul mortului spre lumea de dincolo.Diferite elemente din corpul lupului au fost folosite de medicina magică: părul de lup folosit de cei cu incontinență urinară, dinți de lup ca amulete aducătoare de noroc, părul din fruntea lupului îl foloseau unele femei ca să fie iubite de oricine voiau ele, ficatul de lup pentru oftică, ficatul de lup pentru descântat frica, urâtul, dar și pentru atragerea celui rău când era strigat printr-o gură de lup de vrăjitorii care făceau magie neagră. În piele de lup se îmbrăcau unii eroi din basme, de obicei împărații, în unele demersuri familiale, dar și vrăjitoarele care voiau să-i pedepsească pe cei care le jigneau profesia. În jocurile rituale din perioada solstițiului de iarnă, tinerii purtau măști sau costume de lup. Se spune ca femeile sterpe care vor fi jucate de acești tineri mascați vor fi fecunde și prolifice. Când tânărul îmbrăcat în lup se apropia de femeia stearpă, aceasta smulgea câteva fire de păr pentru a le folosi la descântece și vrăji de dezlegat nașterea.
De o vitejie legendară, dacii au fost învinși doar de romani, așa cum consemnează Mircea Eliade, care afirmă: „Singurul popor care a reușit să-i învingă pe daci, care le-a ocupat și colonizat țara și le-a impus limba, a fost poporul roman, un popor al cărui mit genealogic s-a construit în jurul lui Romulus și Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptați și crescuți de Lupoaica de pe Capitoliu”.
Acest moment al cuceririi Daciei de catre romani ar trebui regândit de catre istorici deoarece exista oarece dovezi precum că latinii ar fi fost un trib dacic plecat din Dacia spre sud și apoi spre vest ajungând în peninsulă, unde si-au păstrat aceiași venerație pentru Zeul Lup Martie.  Chiar daca cartea lui Nicolae Densușeanu este considerata de unii un roman, iar de alții rod al imaginației, sale alcătuită pe baza baladelor și folclorului românesc, s-ar cuveni sa fie un punct de plecare într-un studiu mai amănunțit despre originile poporului roman si a limbii române. Îmi place să cred ca latinii sunt veri buni cu dacii iar limba latină s-a rupt din limba dacă.
Poporul dac, numit de străbuni „asemenea lupilor”, născut sub semnul lupului, a manifestat întotdeauna o atitudine de teamă, dar și de respect pentru acest animal, încercând nu să-l înfrunte și nici să-l supună, ci să-l venereze și să-l imite.O expresie românească des întâlnită, atât în vorbirea curentă, cât și în literatură, este „urlă lupii la Lună” și arată teama de nenorocire.  Lupul, ca ființă malefică, întruchipare a răului, în mitologie reprezintă moartea cosmică: el devorează aștrii – Luna și Soarele – și ia cu el anumite ființe ce revin pe Pământ sub formă de strigoi, vârcolaci ori pricolici.
În arta populară, lupul a fost reprezentat în ceramică, sculptură în lemn și pe scoarțe țesute. În unele mănăstiri, în pictura murală de la intrarea în biserică sau în pridvor, alături de o gură imensă de balaur din care iese un râu de foc, unde ard cei păcătoși și care reprezintă Gura Iadului, este reprezentat și lupul, pe lângă alte animale feroce, înghițind părți din corpul omenesc.
Înzestrat cu capacitatea de a vedea în întuneric, lupul este considerat și simbol al luminii. Întâlnim această ipostază a lupului în folclorul românesc, în unele bocete de la înmormântare – Bocet de sub Parâng –, unde lupul apare ca un inițiator, dar și ca fiind cel care conduce sufletul celui mort în lumea de dincolo: „Și-ți va mai ieși / Lupul înainte / Ca să te spăimânte. / Să nu te spâimânți / Frate bun să-l prinzi / Că lupul mai știe / Seama codrilor / Și-a potecilor / Și el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai, / Să te ducă-n rai,/ C- acolo-i de trai / În dealul cu jocul, / C-acolo ți-e locul, / În câmp cu bujorul, / C-acolo ți-e dorul”.
În romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu, lupul împreună cu varianta domestică a fiarei, câinele-lup, au aceeași misiune de a duce sufletul din lumea aceasta în lumea cealaltă. Și în romanul Lupul și catedrala al lui D. Sârbu, lupul este privit din perspectivă benefică, având misiune inițiatică și transformatoare. Este un animal plin de lumină, dar care exercită o putere magică asupra celor ce-l privesc. El apare într-un anumit loc, la un moment anume, ca să aducă o schimbare neașteptată. Din legendele Antichității aflăm că Apollo sau Zamolxe se mai numea și Lykos, ceea ce înseamnă în traducere lup, iar printr-o asemănare fonetică deloc întâmplătoare, lykos devine like, ceea ce în greacă înseamnă „lumină”. Prin urmare, Apollo-Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, cel care dă lumina atât de necesară vieții. Lumina Albă cuprinde cele șapte culori ale spectrului vizibil. În plan spiritual, el este lumina inițierii dobândită prin cunoașterea adevărurilor transcendentale. Pe de altă parte, daoi, denumire sub care erau cunoscuți dacii din Antichitate, devine în dialectul traco-frigian daos, care în traducere înseamnă „lup”. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul animal totemic ce-l reprezintă pe Zamolxe-Apollo. Din cele prezentate mai sus îi putem considera pe daci ca fiind Fiii Marelui Lup Luminos, adică fiii lui Zamolxe-Apollo. Dacii preistorici (pelasgii), oriunde s-au așezat pe tot cuprinsul lumii, și-au legat numele de cel al lupului.
In cartea sa Dacia preistorica, Nicolae Densuseanu abstrăgându-se din istorie, desi o cunostea extrem de bine, porneste de la mitologia româneasca, de la legende și de la folclorul autohton devenind el însuși creator de mit. Referindu-se la timpuri imemorabile despre care in afara de descoperirile arheologice si de izvoarele nescrise nu sunt dovezi, isi exprima convingerea ca poporul dac ascede din zei, ca pe teritoriul Daciei preistorice ar fi viețuit uriașii și că populația de pe aceste stravechi teritorii ar fi vorbit limba latina.
Întemeierea Romei se află și ea sub semnul lupului, ceea ce ne arată că începuturile sale, cel puțin în epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpați.
Dorința mamelor de a avea copii neînfricați asemenea lupilor se manifestă prin obiceiul unor mame din ținuturile Hunedoarei (platforma Luncanilor) care le dădeau nou-născuților lapte printr-o gură de lup, instrument ritual în formă de cerc. Scopul era acela de a face transferul puterii lupului către copilul nou-născut, laptele matern fiind considerat sacru. Dacă un copil nou-născut se îmbolnăvea și era amenințat cu moartea, era botezat din nou și i se punea numele de Lup, Urs ori derivate ale acestora. Prezența masivă a numelui Lupu sau a derivatelor sale – Lupașcu, Lupeanu, Lupan, Lupei, Lupușor, Pascu, Pâscan etc. – în onomastica tradițională românească se explică prin schimbarea numelui adevărat al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului, ce umblă prin lume luând forme fantastice de stafii, zmei și alte creaturi înspăimântătoare. Un alt ritual de transfer al puterii lupului asupra unui prunc este acela făcut de trei feciori cu o unghie de lup; unghia de lup simbolizând virtutea și puterea, creșterea rezistenței la pericole, dar și spiritul de luptător. Astfel, lupul reprezentat prin acea unghie are rolul de animal protector, înlesnind trecerea pragului ce separă nonexistența de existență.
Mitologia lupului este asociată cu nașterea, schimbarea și moartea timpului. Împerecherea și înmulțirea sa în perioada de iarnă este un fapt rar întâlnit la alte mamifere. Prin comportamentul de reproducere al lupilor, anul poate fi împărțit în două părți: iarna (constituirea haitelor, formarea perechilor, prin selecție naturală, a  celor mai valoroase exemplare și nașterea puilor) și vara (corespunde creșterii puilor, introducerii lor în colectivitatea haitei și maturizării lor). Unii cercetători și istorici consideră că suprapunerea celor mai populare sărbători ale anotimpului rece, ale sfârșitului, dar și începutului de an, peste perioadele de împerechere ale lupilor indică începutul de an dacic, probabil octombrie- noiembrie, când avem de-a face cu sărbătorile Lucinul (oct.) și Ziua Lupului (nov.).
Între 13 noiembrie și 6 decembrie, există, în tradiția românească, o serie de celebrări și obiceiuri foarte vechi, cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă, legate de credința străveche în reînnoirea periodică a timpului.
Sărbătorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate de tradiția creștină. Acestea încep cu Ziua Lupului (13 noiembrie).  Despre ritualuri de purificare și reînnoire a timpului, folcloristul Ion Ghinoiu consemnează în „Sărbători și obiceiuri românești”: „Lăsatul Secului, sărbătoare nocturnă (13-14 noiembrie) care deschide Postul Crăciunului de șase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mâncare și băutură din abundență. În unele zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) și urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie)”.
Intreaga istorie a umanitatii este incărcată de mistere și de necunosute care nu se știe daca vreodată ne vor fi cunoscute. Studierea mitologiei si a scrierilor despre Dacia straveche descoperă fascinate și tulburătoare posibilități de acceptare a ideii conform căreia, poporul român, descendent din dacii pelasgi ar fi nu numai cel mai vechi pe meleaguri europene ci, chiar pragul începutului de lumi “al legendarului ținut Atlantis dispărut într-o zi și o noapte sub ape”(manuscrisul lui Solom).
“Dacia cu munții săi cei înalți, cu câmpiile sale mănoase, cu râurile sale cele multe și frumos curgătoare , cu avuțiile sale cele făimoase de aur de argint și aramă și, în fine cu populațiile sale ospitaliere , religioase, juste, viteze și fericite, este țara cea legendară a timpurilor preistorice.(Nicolae Densușeanu- Dacia preistorică)
In toate periodele istoriei mai actuale ori foarte vechi, istoria a fost scrisa așa cum au dorit unele grupuri de interese, existând motive de a face să dispară sau să fie mistificate adevăruri despre anumite etape din istoria umanității.
O istorie îndepărtată, în unele locuri nescrisă încă, este pastrată în folclorul nostru deosebit de bogat în baladele și legendele populare. Daca ar fi rescrisă, poate ar inspira, menține și amplifica sentimentul de mândrie națională în acest prezent în care trăim: incert și deseori lipsit de ideal.
Dorina Stoica 

Bibliografie
Romulus Vulcănescu – Mitologie Română, Mircea Eliade – De la Zamolxis la Genghis-Han, Mircea Eliade – Dacii și  lupii, Vasile Alecsandri – Lupul moralist, Dumitru Manolache – Sf. Apostol Andrei și protocreștinismul în spațiul românesc, Ion Ghinoiu – Vârstele timpului Nicolae Densuseanu - Dacia preistorica
http://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/opinii/maria-vaida-„simbolul-romanesc-al-lupului-de-la-leagan-la-mormant“http://romaniaesoterica.blogspot.ro/2008/12/simbolismul-lupului-dacic.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu