Amintirea Paradisului îl încearcă pe om la orişice vârstă. Ea ne
întoarce ori de câte ori auzim chemarea ori întâlnim situaţii similare
cu cele trăite de noi, fiecare. Şi acestea sunt, din belşug. Cine nu-şi
aminteşte de satul în care a văzut lumina zilei? Sau strada îngustă, cu
pietre mici, colţuroase, denivelate, care ducea la râu sau la Dunăre? Cu
arbori şi pomi fructiferi în care copiii se căţărau precum pisicile,
doar ca să aibă o panoramă a caselor mici şi înghesuite, acoperite cu
tablă, cu ţiglă ori cu stuf, din vecinătate. Cine n-a avut copacul
preferat în copilărie?
Şi câte şi mai câte amintiri comune care stau mărturie a vârstei ingenue când totul era posibil şi nici o umbră nu se vedea pe chipul celor apropiaţi şi dragi...
Amintirile sunt patrimoniul nostru de suflet. Le păstrăm în lacra inimii toată viaţa. Desigur, uneori, împalidate, şterse, fragmentare, cu colţurile sfărâmate. Nu-i nimic, le reconstituim oricum şi mai adăugăm câte ceva din imaginaţie. Ca să desăvârşim cubul – cel cu un colţ sfărâmat.
Autoarea de faţă nu face excepţie. Şi pentru ea copilăria este un tezaur fermecat cu fapte absolut extraordinare pentru persoana sa, pe care doreşte să le împărtăşească şi altora. Adică nouă. Rareori am avut prilejul să întâlnesc o scriitoare cu atâta har la povestit copiilor.
Un dar nepreţuit, mai ales în zilele noastre când totul se măsoară în bani şi în bunuri materiale.
Povestirile încep încă de când autoarea nu se născuse. Încep din pântecul matern. Ca dintr-o altă viaţă, pruncul nenăscut asistă la tragedia întâmplată tatălui său şi la ruga fierbinte a mamei sale, la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, să-i salveze bărbatul. Şi totodată, la prima minune din viaţa ei încă neîncepută. Tatăl se întoarce din morţi şi mama o aduce la lumină, în condiţii normale.
Acesta ar fi primul episod al unui serial numit viaţă. Din clipa când a pipăit Raiul cu picioruşele goale, a ştiut că mereu se va reîntoarce acolo. Adică în adevărata casă, locul de unde-a purces încă de dinainte de început. Şi nu s-a dezis. Mereu cu gândul întoarcerii, a mers pe urmele propriilor paşi, până la izvoare. De altfel, se spune că amintirea e singurul paradis din care nimeni nu te poate izgoni.
Această călătorie iniţiatică are două căi: una duce spre paradisul amintirilor de acasă şi în acelaşi timp, alta, spre paradisul dinlăuntru nostru. Fiecare din cele două are frumuseţea lui.
„Acolo unde începe Raiul” – se numeşte a doua povestire a Dorinei Stoica. În limpezimea stilului ei, autoarea ne ia părtaşi la amintirile proprii, de multe ori întrerupându-şi firul narativ cu întrebări adresate direct, prin vocea auctorială: „Au râs toţi văzându-mă cum alerg după el. Credeţi că l-am prins?”
Naraţiunea se desfăşoară lin ca apele unui lac. Autoarea are un umor fin şi pe alocuri autoironic. Tonul e cald, plăcut, afectuos, un ton de bunicuţă a poveştilor.
Şi nu ştiu de ce, îţi vine să zâmbeşti cu toată gura la fiecare pasaj, inundat de nostalgia acelor ani fermecaţi şi fermecători, ai întrebărilor fără sfârşit şi fără aşteptarea neapărat a unui răspuns.
Aroma şi gustul merelor din ograda bunicii nu pot fi uitate niciodată. Şi autoarea, învinsă de nostalgie şi dor pentru gustul acela plăcut, de câte ori muşcă dintr-un măr, simte gustul copilăriei însăşi.
O gură de copilărie. O muşcătură dulce-acrişoară, de miez mustos şi transparent care-ţi inundă papilele gustative. Un mod de a trăi simplu şi sănătos, în care copiii învăţau să se descurce singuri, să-şi culeagă şi să-şi prepare de-ale gurii din tufele şi copacii din jur. Descopereau în curtea şi livada bunicii, un univers mirific, căruia aveau treptat, să-i descifreze tainele. Dar mai ales, să-l stăpânească.
În povestirile Dorinei Stoica îţi odihneşti mintea şi sufletul. Etosul şi eposul îşi dau mâna în aceste povestiri fermecătoare şi nespus de amuzante.
Mi-o închipui pe autoare scriind toate acestea, transpusă total, retrăind şi văzând cu ochii minţii, acele imagini şi întâmplări trecute, care mai stăruie încă sub gene sau într-un colţişor al memoriei, chiar şi acum, la vârsta senectuţii.
Şi cât de minunat le dă ea viaţă! Şi cum se animă totul chiar sub privirile noastre!
Dar nu numai joaca stă în atenţia autoarei. Muncile ţărăneşti, cum e prelucratul cânepii, atât de migălos şi îndelungat, este descris în amănunt, în povestirea „Scăldătoarea”.
Din totdeauna, copiii prin candoarea lor, se cred „stăpânii absoluţi ai universului şi totul ni se cuvine doar nouă, iar oamenii mari se străduiesc şi robotesc doar pentru a ne fi bine şi a ne putea distra.”
„Spânzuratele de nepoate” – mai fac însă şi boacăne, cum e cea de slobozire a apei din stăvilarul pus anume pentru a aduna apă în groapa unde trebuia spălată cânepa.
Inundaţia provocată n-a fost mică, dar nici supărarea mătuşii şi a stăpânilor stăvilarului. După o astfel de ispravă, moţatele s-au ascuns în porumb pentru a nu fi pedepsite.
Despuiate şi flămânde, cu frica-n sân, fetiţele se apărau de ţânţarii flămânziţi care le atacau din toate părţile, mai mare hazul şi necazul!
„Nu puteam mânca altceva decât bătaie, dacă vom merge acasă. Ne-am hotărât să rămânem în noaptea aceea în livadă şi să dormim în copaci. Prunii ar fi fost cel mai bun culcuş, crengile erau dese şi, o dată adormite, nu am fi căzut din copac. Acolo sigur nu ne vor căuta, printre rugii de mure aspri şi înţepători.
Tremuram în copaci, flămânde şi înfricoşate de beznă, pişcate de urzici, zgâriate de spini, ciugulite de ţânţari şi ameţite de orăcăitul broaştelor. În tufele de mure se auzeau zgomote ciudate, iar dinspre cimitir cucuvelele vesteau moartea vreunui sătean sau aduceau vreo veste din lumea de dincolo. Cine a petrecut o noapte de ţară, sub cerul liber, ştie cât de înfricoşătoare poate fi. Şi un om mare ar fi tremurat de frică, darămite nişte fetiţe de la oraş. Doar lampa aprinsă în camera bunicii ne mai dădea un pic de curaj. Când şi aceasta s-a stins iar vocea mătuşii a încetat să ne mai strige pe nume, ne-am luat inima în dinţi şi am hotărât să coborâm din copaci”.
Gândul ne duce, involuntar, la isprăvile lui Nică a’ lui Ştefan a’ Petrei Ciubotariu, din amintirea numită „La scăldat”.
Şi cum orice povestire n-are nici un chichirez fără un pic de umor, autoarea ne dă multe probe de haz, sau haz de necaz, relatate cu atâta farmec, încât te cuceresc imediat.
Cui nu-i plac povestirile umoristice legate de păţaniile din copilărie? Trecerea vremii a mai atenuat din impactul simţit atunci, fie că era vorba de mici accidente, căzături, sperieturi, tristeţi trecătoare, supărări de-o clipă şi când le rememorezi, poţi să râzi în voie de propriile boroboaţe şi stângăcii.
Cine nu a avut bunici nu prea ştie ce înseamnă a sta de poveşti cu ele. Pentru că, bineînţeles, din acest univers la scară mică, nu lipsesc poveştile, fără de care, viaţa ar fi lipsită de sens: „Seară de seară stăteam pe prispă, cântam sau ascultam poveştile şi amintirile depănate de bunică sau de tanti Ileana”.(Şarpele)
Cine ar fi crezut atunci, pe vremea aceea, că amatoarea de poveşti avea să scrie propriile poveşti şi amintiri din copilărie? Şi poveştile deveneau, de fiecare dată, prilej de joc, cu experimente locale. Aşa a fost cu cartea lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, pusă în reprezentaţie în curtea bunicii.
Scriitoarea pregăteşte cu minuţiozitate cadrul feeric în care se desfăşoară întâmplările minunate:
„Mirosea văzduhul a regina nopţii, a petunii şi a caprifoi, iar crăiţele băţoase se luau la întrecere mândre nevoie mare de culorile lor.
Felurite păsări cântau minunat, pe limba lor, în timp ce carele pline cu fân veneau agale spre casă pe uliţa colbuită. Ultimele soseau vacile de la cireadă cu ugerele pline, nerăbdătoare să scape de povară”.(Şarpele).
Un tablou rustic de toată frumuseţea.
Povestirile sunt scurte, de cel mult două pagini, concentrate atât cât e necesar ca să reiasă clar subiectul şi pilda necesară. Autoarea foloseşte şi regionalisme, de obicei, moldovenisme, pe care le explică în câte o notiţă de subsol. Ex. teucă, a ghioşa, bostană, cir, huce, zâmnic, ş.a.
Numai un copil poate şti ce gust are ploaia, de câte ori iese pe prispă şi scoate limba să prindă picăturile de apă.
Însă ploaia nu avea niciodată acelaşi gust.
Şi care copil n-ar vrea să călătorească pe spinarea unui curcubeu? Curcubeul înseamnă şi ideal, dorinţă neîmplinită care te aşteaptă şi te cheamă cu un dor neprefăcut. După vechile mituri, a ajunge până la curcubeu înseamnă să te transformi instantaneu, din fată în băiat şi invers. Şi autoarea constată cu umor şi nostalgie în glas:
„Nu am ajuns niciodată până la curcubeu, dovadă este faptul că tot fată am rămas.”
O altă atracţie irezistibilă pentru copii este pădurea. Pe cât de tainică şi misterioasă, pe atât de tentantă. Într-adevăr, răsăritul soarelui la marginea pădurii este ceva pentru care merită să străbaţi orice distanţă ca să-l vezi. Primejdiile şi tentaţiile sunt parcă născute din măruntaiele aceleiaşi păduri: „dându-ne un sentiment ciudat de încântare amestecată cu teamă”.
În special însă, poveştile cu strigoi, ale bunicii sunt cele mai atractive, prin misterul şi neprevăzutul lor.
O altă trăsătură specifică a copiilor este credulitatea. Ei cred în orice poveste şi această credinţă a lor face, într-adevăr, ca uneori, poveştile să se transforme în realitate.
Din toate cuvintele răzbate o duioşie proaspătă şi caldă, precum cea pe care fetiţele o simt în maternitatea lor crudă, pentru păpuşile cu care vorbesc, le sărută, le hrănesc, le fac injecţii, le învelesc noaptea şi le spun poveşti. Acest sentiment se amplifică o dată cu creşterea, până devin mămici. Dar acum, la vârsta păpuşilor el este răvăşitor.
Poveşti extrem de acute, extrem de actuale, în pofida faptului că s-au întâmplat acum jumătate de veac, sau mai mult. Intrând în poveştile ei, inevitabil ţi se deschid porţi şi uşi pentru propriile poveşti din copilărie. Găseşti similitudini, întâmplări pe care le-ai trăit chiar tu. Dai vălul la o parte şi te recunoşti. Acesta-i misterul poveştii.
Aţi mers vreodată desculţi la întâlnirea cu soarele?
Dorina Stoica a fost, la capătul grădinii bunicii unde „era o fâneaţă acoperită cu mulţime de flori sălbatice din care albinele culegeau polenul şi nectarul, în fiecare dimineaţă.”
Parcă-mi evocă propria copilărie, când mergeam la malul Dunării, aflată la doi paşi, de pe malul de vizavi urmărind roata aceea mare şi roşiatică, ieşind parcă din valuri. Iată cum amintirile ni se îngemănează. Fiecare copil are soarele lui. Sau măcar câte o felie de soare şi una de lună în proprietate particulară. Urmărind cu închipuirea soarele Dorinei Stoica, aflăm despre „ruşinea fetelor” sau floarea de cucută ori servitul laptelui cald direct de la ţâţa vacii care constituie deliciul copiilor.
Dorina Stoica şi-a înmuiat poveştile-n miere, altfel nu-mi explic de ce sunt atât de dulci şi ţi se lipesc de suflet!
Spiritul de observaţie, memoria, imaginaţia bogată, stilul simplu şi mai ales, umorul sănătos, fac din aceste amintiri, un prilej plăcut şi amuzant de lectură, nu numai pentru cei mici, dar pentru toate vârstele. Ritualul acririi borşului din tărâţe şi huce, de către bunica, este descris cu mare şarm, mai ales când bătrâna le dădea fetiţelor cu lingura de lemn pe la gură, bolborosind ca un descântec: „Acru borş, acru borş, acru borş...” pentru ca acest ingredient pentru ciorbe să iasă cât mai bun. Parcă era Moş Chiorpec Ciubotariul din Humuleşti.
Se zice că nicăieri nu e mai bună mâncarea ca la mama acasă. De data aceasta, ca la bunicuţa acasă. Borş ca la bunica nu mai există! Amintiri dulci despre borşul cel acru.
Ţăranii au semnele lor după care prevestesc vremea de a doua zi, întâmpină ploaia sau vremea rea, venirea primăverii. A şti să descifrezi aceste semne este cu adevărat o artă.
Multe învaţă copiii de la bunici, mai ales, arta de a descifra tainele naturii sau ale vieţii. Şi pe acestea le ţin minte toată viaţa.
Mult, mult farmec se degajă din tabloul descris în povestirea: „Când înserarea se lăsa peste sat”. Frumuseţea cadrului natural, armonia familiei, jocul imaginaţiei autoarei se îngemănează perfect, în aceste amintiri.
Mare era bucuria fetiţelor când sâmbăta, bunica făcea pâine în cuptorul din curte şi le lua pe ele ca ajutoare să vâre pâinile cu lopata în cuptor. Un prilej minunat pentru făcut „pupeze”, un fel de forme din aluat, cu ciocuri şi ochi din boabe de neghină.
Este curios că Dorina Stoica povesteşte mai mult întâmplări din primii săi ani de viaţă, decât de mai târziu. Amintirile ei nu întrec vârsta preşcolară. Cu toate acestea, fiecare amănunt este fixat foarte bine în memoria copilului, astfel că este redat cu exactitate. Contemplarea universului din curtea bunicii te îmbie întotdeauna la visare.
„Copchiii neastâmpăraţi” de atunci sunt astăzi, bunici la rândul lor. Şi le povestesc nepoţilor, cum era pe vremea lor. Naivitatea copiilor este cu adevărat cuceritoare.
Viaţa simplă de la ţară, cu ritualurile ei, era întruchiparea veşniciei născute – aşa cum spunea Lucian Blaga – la sat. Toate obiceiurile sunt povestite în: Hora din deal, Ţuica de prune, Acru Borş, Coacerea pâinii, Baia de sâmbătă, evenimentele şi sărbătorile religioase cum sunt: Ajunul Crăciunului, făcutul Turtei lui Hristos din aluat nedospit, uns cu miere şi nucă pisată, ritualul împodobirii Bradului de Crăciun şi alte evenimente din viaţa satului sunt zugrăvite fidel de autoare, căpătând noi dimensiuni, după fantezia ei şi după umorul cu care priveşte lucrurile după jumătate de veac. De fapt, toate acestea sunt tablouri înduioşătoare despre o lume care a fost şi care acum, e reînviată, datorită Dorinei Stoica.
Însă, nici Raiul pământesc nu este veşnic. Şi casa bunicii din satul dintre codri, într-o bună zi a luat-o, o dată cu pământul la vale, în urma unor ploi torenţiale. La fel şi copacii şi toate acareturile gospodăriei. Dar amintirile nu s-au distrus. Ele au rămas în memoria autoarei până acum, când s-au hotărât să iasă la lumină, prin această carte, ca o compensaţie la pierderile suferite de familie.
Confruntarea cu realitatea dezastrului este şocantă pentru copil: „Am ajuns pe la vremea prânzului. Toată grădina semăna cu o mare de valuri verzi, nici urmă de casă, o privelişte dezolantă. Era ca şi cum o mână uriaşă ar fi stricat un joc de copii. Un nod cât pumnul mi s-a aşezat în gât iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru prima oară în scurta viaţă de până atunci am înţeles că totul este vremelnic.
În mai puţin de un an şi-au încropit o gospodărie mai modernă decât cea dinainte şi-au pus curent electric, dar nimic nu mai semăna cu locul acela mirific şi tainic care mi-a luminat primii ani ai vieţii, iar dorinţa fierbinte de a mă întoarce mereu şi mereu acolo a dispărut ca şi cum ploile din vara aceea ar fi luat cu ele şi anii cei mai frumoşi ai copilăriei.”
Partea a doua a cărţii se ocupă de amintirile Dorinei Stoica din vremea cât a fost elevă, tentaţia copiilor: aparatul de fotografiat şi motocicleta Java – noutăţi în acea vreme de demult. Cadrul este citadin de această dată şi fetiţa a mai crescut. Dar amintirile sunt la fel de atractive.
Fie că au ca subiect lumea satului, fie cea a oraşului, povestirile Dorinei Stoica sunt adevărate fresce sociale ale jumătăţii de veac XX, în care familiile de condiţie mijlocie îşi duceau traiul şi-şi creşteau copiii, în credinţa şi morala creştină.
Amintiri dragi, amintiri sfinte. Amintiri cu miros de busuioc şi de sărbătoare.
Într-o carte ca o dumincă.
CEZARINA ADAMESCU
28 octombrie 2014
Cu plecăciune si recunostinţă distinsei scriitoare doamnei Cezarina Adamescu MULTUMIRI!
Şi câte şi mai câte amintiri comune care stau mărturie a vârstei ingenue când totul era posibil şi nici o umbră nu se vedea pe chipul celor apropiaţi şi dragi...
Amintirile sunt patrimoniul nostru de suflet. Le păstrăm în lacra inimii toată viaţa. Desigur, uneori, împalidate, şterse, fragmentare, cu colţurile sfărâmate. Nu-i nimic, le reconstituim oricum şi mai adăugăm câte ceva din imaginaţie. Ca să desăvârşim cubul – cel cu un colţ sfărâmat.
Autoarea de faţă nu face excepţie. Şi pentru ea copilăria este un tezaur fermecat cu fapte absolut extraordinare pentru persoana sa, pe care doreşte să le împărtăşească şi altora. Adică nouă. Rareori am avut prilejul să întâlnesc o scriitoare cu atâta har la povestit copiilor.
Un dar nepreţuit, mai ales în zilele noastre când totul se măsoară în bani şi în bunuri materiale.
Povestirile încep încă de când autoarea nu se născuse. Încep din pântecul matern. Ca dintr-o altă viaţă, pruncul nenăscut asistă la tragedia întâmplată tatălui său şi la ruga fierbinte a mamei sale, la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, să-i salveze bărbatul. Şi totodată, la prima minune din viaţa ei încă neîncepută. Tatăl se întoarce din morţi şi mama o aduce la lumină, în condiţii normale.
Acesta ar fi primul episod al unui serial numit viaţă. Din clipa când a pipăit Raiul cu picioruşele goale, a ştiut că mereu se va reîntoarce acolo. Adică în adevărata casă, locul de unde-a purces încă de dinainte de început. Şi nu s-a dezis. Mereu cu gândul întoarcerii, a mers pe urmele propriilor paşi, până la izvoare. De altfel, se spune că amintirea e singurul paradis din care nimeni nu te poate izgoni.
Această călătorie iniţiatică are două căi: una duce spre paradisul amintirilor de acasă şi în acelaşi timp, alta, spre paradisul dinlăuntru nostru. Fiecare din cele două are frumuseţea lui.
„Acolo unde începe Raiul” – se numeşte a doua povestire a Dorinei Stoica. În limpezimea stilului ei, autoarea ne ia părtaşi la amintirile proprii, de multe ori întrerupându-şi firul narativ cu întrebări adresate direct, prin vocea auctorială: „Au râs toţi văzându-mă cum alerg după el. Credeţi că l-am prins?”
Naraţiunea se desfăşoară lin ca apele unui lac. Autoarea are un umor fin şi pe alocuri autoironic. Tonul e cald, plăcut, afectuos, un ton de bunicuţă a poveştilor.
Şi nu ştiu de ce, îţi vine să zâmbeşti cu toată gura la fiecare pasaj, inundat de nostalgia acelor ani fermecaţi şi fermecători, ai întrebărilor fără sfârşit şi fără aşteptarea neapărat a unui răspuns.
Aroma şi gustul merelor din ograda bunicii nu pot fi uitate niciodată. Şi autoarea, învinsă de nostalgie şi dor pentru gustul acela plăcut, de câte ori muşcă dintr-un măr, simte gustul copilăriei însăşi.
O gură de copilărie. O muşcătură dulce-acrişoară, de miez mustos şi transparent care-ţi inundă papilele gustative. Un mod de a trăi simplu şi sănătos, în care copiii învăţau să se descurce singuri, să-şi culeagă şi să-şi prepare de-ale gurii din tufele şi copacii din jur. Descopereau în curtea şi livada bunicii, un univers mirific, căruia aveau treptat, să-i descifreze tainele. Dar mai ales, să-l stăpânească.
În povestirile Dorinei Stoica îţi odihneşti mintea şi sufletul. Etosul şi eposul îşi dau mâna în aceste povestiri fermecătoare şi nespus de amuzante.
Mi-o închipui pe autoare scriind toate acestea, transpusă total, retrăind şi văzând cu ochii minţii, acele imagini şi întâmplări trecute, care mai stăruie încă sub gene sau într-un colţişor al memoriei, chiar şi acum, la vârsta senectuţii.
Şi cât de minunat le dă ea viaţă! Şi cum se animă totul chiar sub privirile noastre!
Dar nu numai joaca stă în atenţia autoarei. Muncile ţărăneşti, cum e prelucratul cânepii, atât de migălos şi îndelungat, este descris în amănunt, în povestirea „Scăldătoarea”.
Din totdeauna, copiii prin candoarea lor, se cred „stăpânii absoluţi ai universului şi totul ni se cuvine doar nouă, iar oamenii mari se străduiesc şi robotesc doar pentru a ne fi bine şi a ne putea distra.”
„Spânzuratele de nepoate” – mai fac însă şi boacăne, cum e cea de slobozire a apei din stăvilarul pus anume pentru a aduna apă în groapa unde trebuia spălată cânepa.
Inundaţia provocată n-a fost mică, dar nici supărarea mătuşii şi a stăpânilor stăvilarului. După o astfel de ispravă, moţatele s-au ascuns în porumb pentru a nu fi pedepsite.
Despuiate şi flămânde, cu frica-n sân, fetiţele se apărau de ţânţarii flămânziţi care le atacau din toate părţile, mai mare hazul şi necazul!
„Nu puteam mânca altceva decât bătaie, dacă vom merge acasă. Ne-am hotărât să rămânem în noaptea aceea în livadă şi să dormim în copaci. Prunii ar fi fost cel mai bun culcuş, crengile erau dese şi, o dată adormite, nu am fi căzut din copac. Acolo sigur nu ne vor căuta, printre rugii de mure aspri şi înţepători.
Tremuram în copaci, flămânde şi înfricoşate de beznă, pişcate de urzici, zgâriate de spini, ciugulite de ţânţari şi ameţite de orăcăitul broaştelor. În tufele de mure se auzeau zgomote ciudate, iar dinspre cimitir cucuvelele vesteau moartea vreunui sătean sau aduceau vreo veste din lumea de dincolo. Cine a petrecut o noapte de ţară, sub cerul liber, ştie cât de înfricoşătoare poate fi. Şi un om mare ar fi tremurat de frică, darămite nişte fetiţe de la oraş. Doar lampa aprinsă în camera bunicii ne mai dădea un pic de curaj. Când şi aceasta s-a stins iar vocea mătuşii a încetat să ne mai strige pe nume, ne-am luat inima în dinţi şi am hotărât să coborâm din copaci”.
Gândul ne duce, involuntar, la isprăvile lui Nică a’ lui Ştefan a’ Petrei Ciubotariu, din amintirea numită „La scăldat”.
Şi cum orice povestire n-are nici un chichirez fără un pic de umor, autoarea ne dă multe probe de haz, sau haz de necaz, relatate cu atâta farmec, încât te cuceresc imediat.
Cui nu-i plac povestirile umoristice legate de păţaniile din copilărie? Trecerea vremii a mai atenuat din impactul simţit atunci, fie că era vorba de mici accidente, căzături, sperieturi, tristeţi trecătoare, supărări de-o clipă şi când le rememorezi, poţi să râzi în voie de propriile boroboaţe şi stângăcii.
Cine nu a avut bunici nu prea ştie ce înseamnă a sta de poveşti cu ele. Pentru că, bineînţeles, din acest univers la scară mică, nu lipsesc poveştile, fără de care, viaţa ar fi lipsită de sens: „Seară de seară stăteam pe prispă, cântam sau ascultam poveştile şi amintirile depănate de bunică sau de tanti Ileana”.(Şarpele)
Cine ar fi crezut atunci, pe vremea aceea, că amatoarea de poveşti avea să scrie propriile poveşti şi amintiri din copilărie? Şi poveştile deveneau, de fiecare dată, prilej de joc, cu experimente locale. Aşa a fost cu cartea lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, pusă în reprezentaţie în curtea bunicii.
Scriitoarea pregăteşte cu minuţiozitate cadrul feeric în care se desfăşoară întâmplările minunate:
„Mirosea văzduhul a regina nopţii, a petunii şi a caprifoi, iar crăiţele băţoase se luau la întrecere mândre nevoie mare de culorile lor.
Felurite păsări cântau minunat, pe limba lor, în timp ce carele pline cu fân veneau agale spre casă pe uliţa colbuită. Ultimele soseau vacile de la cireadă cu ugerele pline, nerăbdătoare să scape de povară”.(Şarpele).
Un tablou rustic de toată frumuseţea.
Povestirile sunt scurte, de cel mult două pagini, concentrate atât cât e necesar ca să reiasă clar subiectul şi pilda necesară. Autoarea foloseşte şi regionalisme, de obicei, moldovenisme, pe care le explică în câte o notiţă de subsol. Ex. teucă, a ghioşa, bostană, cir, huce, zâmnic, ş.a.
Numai un copil poate şti ce gust are ploaia, de câte ori iese pe prispă şi scoate limba să prindă picăturile de apă.
Însă ploaia nu avea niciodată acelaşi gust.
Şi care copil n-ar vrea să călătorească pe spinarea unui curcubeu? Curcubeul înseamnă şi ideal, dorinţă neîmplinită care te aşteaptă şi te cheamă cu un dor neprefăcut. După vechile mituri, a ajunge până la curcubeu înseamnă să te transformi instantaneu, din fată în băiat şi invers. Şi autoarea constată cu umor şi nostalgie în glas:
„Nu am ajuns niciodată până la curcubeu, dovadă este faptul că tot fată am rămas.”
O altă atracţie irezistibilă pentru copii este pădurea. Pe cât de tainică şi misterioasă, pe atât de tentantă. Într-adevăr, răsăritul soarelui la marginea pădurii este ceva pentru care merită să străbaţi orice distanţă ca să-l vezi. Primejdiile şi tentaţiile sunt parcă născute din măruntaiele aceleiaşi păduri: „dându-ne un sentiment ciudat de încântare amestecată cu teamă”.
În special însă, poveştile cu strigoi, ale bunicii sunt cele mai atractive, prin misterul şi neprevăzutul lor.
O altă trăsătură specifică a copiilor este credulitatea. Ei cred în orice poveste şi această credinţă a lor face, într-adevăr, ca uneori, poveştile să se transforme în realitate.
Din toate cuvintele răzbate o duioşie proaspătă şi caldă, precum cea pe care fetiţele o simt în maternitatea lor crudă, pentru păpuşile cu care vorbesc, le sărută, le hrănesc, le fac injecţii, le învelesc noaptea şi le spun poveşti. Acest sentiment se amplifică o dată cu creşterea, până devin mămici. Dar acum, la vârsta păpuşilor el este răvăşitor.
Poveşti extrem de acute, extrem de actuale, în pofida faptului că s-au întâmplat acum jumătate de veac, sau mai mult. Intrând în poveştile ei, inevitabil ţi se deschid porţi şi uşi pentru propriile poveşti din copilărie. Găseşti similitudini, întâmplări pe care le-ai trăit chiar tu. Dai vălul la o parte şi te recunoşti. Acesta-i misterul poveştii.
Aţi mers vreodată desculţi la întâlnirea cu soarele?
Dorina Stoica a fost, la capătul grădinii bunicii unde „era o fâneaţă acoperită cu mulţime de flori sălbatice din care albinele culegeau polenul şi nectarul, în fiecare dimineaţă.”
Parcă-mi evocă propria copilărie, când mergeam la malul Dunării, aflată la doi paşi, de pe malul de vizavi urmărind roata aceea mare şi roşiatică, ieşind parcă din valuri. Iată cum amintirile ni se îngemănează. Fiecare copil are soarele lui. Sau măcar câte o felie de soare şi una de lună în proprietate particulară. Urmărind cu închipuirea soarele Dorinei Stoica, aflăm despre „ruşinea fetelor” sau floarea de cucută ori servitul laptelui cald direct de la ţâţa vacii care constituie deliciul copiilor.
Dorina Stoica şi-a înmuiat poveştile-n miere, altfel nu-mi explic de ce sunt atât de dulci şi ţi se lipesc de suflet!
Spiritul de observaţie, memoria, imaginaţia bogată, stilul simplu şi mai ales, umorul sănătos, fac din aceste amintiri, un prilej plăcut şi amuzant de lectură, nu numai pentru cei mici, dar pentru toate vârstele. Ritualul acririi borşului din tărâţe şi huce, de către bunica, este descris cu mare şarm, mai ales când bătrâna le dădea fetiţelor cu lingura de lemn pe la gură, bolborosind ca un descântec: „Acru borş, acru borş, acru borş...” pentru ca acest ingredient pentru ciorbe să iasă cât mai bun. Parcă era Moş Chiorpec Ciubotariul din Humuleşti.
Se zice că nicăieri nu e mai bună mâncarea ca la mama acasă. De data aceasta, ca la bunicuţa acasă. Borş ca la bunica nu mai există! Amintiri dulci despre borşul cel acru.
Ţăranii au semnele lor după care prevestesc vremea de a doua zi, întâmpină ploaia sau vremea rea, venirea primăverii. A şti să descifrezi aceste semne este cu adevărat o artă.
Multe învaţă copiii de la bunici, mai ales, arta de a descifra tainele naturii sau ale vieţii. Şi pe acestea le ţin minte toată viaţa.
Mult, mult farmec se degajă din tabloul descris în povestirea: „Când înserarea se lăsa peste sat”. Frumuseţea cadrului natural, armonia familiei, jocul imaginaţiei autoarei se îngemănează perfect, în aceste amintiri.
Mare era bucuria fetiţelor când sâmbăta, bunica făcea pâine în cuptorul din curte şi le lua pe ele ca ajutoare să vâre pâinile cu lopata în cuptor. Un prilej minunat pentru făcut „pupeze”, un fel de forme din aluat, cu ciocuri şi ochi din boabe de neghină.
Este curios că Dorina Stoica povesteşte mai mult întâmplări din primii săi ani de viaţă, decât de mai târziu. Amintirile ei nu întrec vârsta preşcolară. Cu toate acestea, fiecare amănunt este fixat foarte bine în memoria copilului, astfel că este redat cu exactitate. Contemplarea universului din curtea bunicii te îmbie întotdeauna la visare.
„Copchiii neastâmpăraţi” de atunci sunt astăzi, bunici la rândul lor. Şi le povestesc nepoţilor, cum era pe vremea lor. Naivitatea copiilor este cu adevărat cuceritoare.
Viaţa simplă de la ţară, cu ritualurile ei, era întruchiparea veşniciei născute – aşa cum spunea Lucian Blaga – la sat. Toate obiceiurile sunt povestite în: Hora din deal, Ţuica de prune, Acru Borş, Coacerea pâinii, Baia de sâmbătă, evenimentele şi sărbătorile religioase cum sunt: Ajunul Crăciunului, făcutul Turtei lui Hristos din aluat nedospit, uns cu miere şi nucă pisată, ritualul împodobirii Bradului de Crăciun şi alte evenimente din viaţa satului sunt zugrăvite fidel de autoare, căpătând noi dimensiuni, după fantezia ei şi după umorul cu care priveşte lucrurile după jumătate de veac. De fapt, toate acestea sunt tablouri înduioşătoare despre o lume care a fost şi care acum, e reînviată, datorită Dorinei Stoica.
Însă, nici Raiul pământesc nu este veşnic. Şi casa bunicii din satul dintre codri, într-o bună zi a luat-o, o dată cu pământul la vale, în urma unor ploi torenţiale. La fel şi copacii şi toate acareturile gospodăriei. Dar amintirile nu s-au distrus. Ele au rămas în memoria autoarei până acum, când s-au hotărât să iasă la lumină, prin această carte, ca o compensaţie la pierderile suferite de familie.
Confruntarea cu realitatea dezastrului este şocantă pentru copil: „Am ajuns pe la vremea prânzului. Toată grădina semăna cu o mare de valuri verzi, nici urmă de casă, o privelişte dezolantă. Era ca şi cum o mână uriaşă ar fi stricat un joc de copii. Un nod cât pumnul mi s-a aşezat în gât iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru prima oară în scurta viaţă de până atunci am înţeles că totul este vremelnic.
În mai puţin de un an şi-au încropit o gospodărie mai modernă decât cea dinainte şi-au pus curent electric, dar nimic nu mai semăna cu locul acela mirific şi tainic care mi-a luminat primii ani ai vieţii, iar dorinţa fierbinte de a mă întoarce mereu şi mereu acolo a dispărut ca şi cum ploile din vara aceea ar fi luat cu ele şi anii cei mai frumoşi ai copilăriei.”
Partea a doua a cărţii se ocupă de amintirile Dorinei Stoica din vremea cât a fost elevă, tentaţia copiilor: aparatul de fotografiat şi motocicleta Java – noutăţi în acea vreme de demult. Cadrul este citadin de această dată şi fetiţa a mai crescut. Dar amintirile sunt la fel de atractive.
Fie că au ca subiect lumea satului, fie cea a oraşului, povestirile Dorinei Stoica sunt adevărate fresce sociale ale jumătăţii de veac XX, în care familiile de condiţie mijlocie îşi duceau traiul şi-şi creşteau copiii, în credinţa şi morala creştină.
Amintiri dragi, amintiri sfinte. Amintiri cu miros de busuioc şi de sărbătoare.
Într-o carte ca o dumincă.
CEZARINA ADAMESCU
28 octombrie 2014
Cu plecăciune si recunostinţă distinsei scriitoare doamnei Cezarina Adamescu MULTUMIRI!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu