Emoție hristică
Ciclurile de poezii concepute de Dorina Stoica
transmit acel tainic fior creștin, înveșmântat în mantie prozodică, multă
sensibilitate, pioșenie, blândețe euharistică, multă concentrare interioară. Sunt
versuri simple care valsează-n ritm lent, precum firișorul de apă abia ieșit
din pieptul muntelui, după ce și-a găsit calea...
Poeme prin care iubirea divină îmbracă vesmânt de lacrimi ce unduiesc șăgalnic,
triadic legământ (cer-ființă-magmă străbună).
Versurile psaltice ale poetei se vor mângâiere și
alinare a unei suferințe interioare, ce se estompează în striații strunite, sub
vraja tainicei încărcături harice. Pentru Dorina Stoica, poezia nu este doar o
formă elevată de adorație divină, ci o strădanie de despovărare și purificare a
ființei interioare. Prin versul său avem putința de a pătrunde-ntr-acel lăcaș
al purității – care este doar rugăciunea.
Cu smerenie, se oglindește-n îndepărtata pajiște a
purificării – imperioasă dorință, în poeme intitulate „Rugăciune” – în nici mai mult, nici mai puțin decât opt variante,
după cum remarcăm, spre exemplu, în
placheta De la poezie la rugăciune
(Ed. „Sfera”, Bârlad, 2010). O formă firească de reculegere, de împăcare a
sinelui cu sinea („Suntem praf de
stele...”), de împlinire: „Mă scald în rugăciune /
ca în mare / și mă înec, nevrednică / în har!...” (Odihnă)
Și-avem a conștientiza că în propria noastră
ființă sălășluiesc și se zbat întru întâietate, acțiunea, dar și dominante și
curioase stări, pe care poeta a simțit nevoia să le imortalizeze, într-un
discurs lirico-epic, precum în Cântec și
rugă...
Acel monstru care, din nefericire, uneori, parc-ar
vrea să ne subjuge („în trupul
nostru încolțesc ispite...”), se
cere îndepărtat, cu fior liric – de un suflet în floare, ca o Cernere – întru despovărare, conștienți
fiind că va veni clipa „cernerii
prin nevăzute site...” Dar cum în „fiecare
suflet ard comori ascunse...”, voința întru despovărare primează: „În viață, moarte, întuneric, lumină, / În
vară, iarnă, viu și neviu / Suntem cu toții sămânță divină, / Iar pentru
trezire, nu-i încă târziu!...” (Sămânță
divină)
Aceasta este realitatea. Prin rugăciune ne despovărăm de-acele flori
înspinate ale negativismelor din noi, prin rugăciune – „pară de foc” – în străpungerea răului, ființa noastră poate deveni
un mic univers deschis spre diverse ferestre care nu sunt toate ale luminii.
Și-avem povața „Poemelor bune și poemelor
otrăvite” (Izvorul îndepărtat),
„Țara din suflet”, „Întrebări”, „Cernere” (De la poezie la
rugăciune) sau „Înger păzitor” (Daruri).
În Izvorul
îndepărtat, poeta se călăuzește după sfinte precepte, care ne cer de a nu ne
teme de mustrarea semenilor – oricât de sfredelitoare ar fi suferința. Vipiile
acestui existențial , strunite în propriul nostru interior, vor găsi calea
nefrângerii. Doar smerenia fi-va oglinda frumuseții noastre spirituale: „Viața mea are multe cărări...”, singura
modalitate de a păși pe dreapta cărarea a luminii divine. Pentru „a-ți îndumnezei mintea” (Sfântul
Grigorie Teologul) – se cuvine a fi mult ostenitor.
Iar poeta, avem convingerea, e
conștientă de sinuozitățile a ceea ce marii duhovnici numesc... „viață roditoare de spini...”
Dorina Stoica este un „suflet / deschis / ca o carte...” (Dezgolire), un condei frământat
de dorința de înțelegere divină, în toată modestia verbului său mlădiat în
falduri prozodice. Trăirile și emoțiile ființei sunt multiple și dovedesc
și-anumite slăbiciuni și nestatornicii. Tocmai de aceea, „smintirea” (Nu sunt eretic)
se dovedește aspră zvârcolire, cu încrustate și tăioase rădăcini în ființa
bicisnică. În adevăr, dezumbrirea sinelui este precum o coroană de spini adânc
înfiptă în creștet. Desprinderea și vindecarea implică un traiect anevoios,
precum un urcuș abrupt. Indiferent dacă
recurgem sau nu – la mijloacele artei literare – , indiferent în ce fel de
veșmânt o încununăm, ispita smintirii regenerează. Și niciunui avva nu-i este
ușoară eliberarea, oricât ar fi el de „sporit”.
În Pateric – multe cuvinte
de-nvățătură găsim, însă practic, dez-smintirea e un traiect sângerând.
„Smintirea”
rămâne o stare interioară, care nu recurge întotdeauna la declamații. Nu iubește
confesiunea, ci doar smintește, rău, dar rău de tot. Crud și crunt este acest „spion”, dacă ajunge a te stăpâni. În
fond, ne este prea bine cunoscută bipolaritatea lui Ianus: „În om de-o măsură, / E dragoste și ură. /
E-ntuneric și lumină, / e cer și e tină, / E Rai și Iad laolaltă, / E lumea
aceasta / Și cealaltă...” (În om)
Parabolele pe care ni le oferă cărțile sfințite – prin
nenumărate experiențe duhovnicești... sau alte ipostaze, încununare a
ficționalului, spre exemplu placheta Izvorul
îndepărtat (Ed. PIM, Iași, 2009) – prin versuri duioase, în care tronează
clasicitatea prozodică, emoția estetică, reculegerea tainic-euharistică, devin
un îndreptar folositor și-mblânzitor pentru sufletul aceluia care dorește
curățenie harică, treaptă extrem de anevoioasă spre care aspirăm.
În acest amalgam de stări și sentimente care
ne-ncolăcesc în fiece clipă, reculegerea tainică e o necesitate: „Dă-mi, Doamne,răbdare!” – pentru a găsi
„Sămânța cea bună”, „sămânța” răbdării și-a bunei
rodiri.
Mini-poemele Dorinei Stoica ni se înfățișează
precum firișorul de apă vie: „La fântâna
patimilor, / la cumpăna apelor, / vin să-mi adap / caii inimii, / care luat-o
la goană / spre tine...” (Pasiune)
Voința e nota dominantă a stărilor care brăzdează
conștiința de poet: „Te caut cu foame, Te
caut cu sete / În toate icoanele atârnate în perete. / Te caut în oamenii plini
de păcate...”, „Te caut în preoți și
te caut în sfinți”, „Te caut în cel
alungat și în cel prigonit...” O perpetuă căutare, dar și conștientizare a
faptului că El, Divinul, se află-n tot
și-n toate, că binele și rău, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna, generozitatea
și păcatul sunt doar în noi – doar în noi... (Te caut)
Sunt momente de cumpănă, sumbre ispite, când „zborul bezmetic spre lumină”, „frânge” „aripi”, produce răni dureroase: „Mi-acopăr ochii, îmi acopăr capul / de oameni neputința să-mi ascund...”
Durerea-i mult sfâșietoare, „aripile-mi
sunt frânte / sunt doar un vierme într-un măr stricat...” (Dacă
aripile-mi sunt frânte), dar un Înger
păzitor veghează, mereu, ocrotitor.
Dacă în străvechime sciții însemnau zilele cu o
piatră albă sau neagră, după cum s-ar fi dovedit acea zi; dacă mai în zilele
noastre, fapta bună sau rea se vrea încrustată-n placa ușii, Dorina Stoica
scrijelează clipa-n vers îmbălsămat în aură duhovnicească. Pentru poetă, tristețea
nu se dorește pecetluire, ci îngăduință, înțelegere, iertare. În fond, ce ne
învață Marcu Ascetul? Tristețea este însăși crucea duhovnicirii noastre – întru
purificare. Și bucuria, și reversul ei (tristețea),
datu-ni-s-a spre „zidirea” sufletului
nostru. O zidire, care să nu sape cute adânci, ci o zidire care să-nalțe.
Aceasta simțim, citind poezia cu tentă creștină a Dorinei Stoica.
Livia Ciupercă
Publicat in revista Apollon nr 53 septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu