duminică, 27 iulie 2014

Stele cu orice preț de Constantin Lupeanu

O carte de poezie autentică publică Dorina Stoica la Editura “Cronica” din Iaşi, prefaţată de un citat din înţeleptul Solomon prin care se resping deşetăciunea şi minciuna, două din cărările cele mai frecventate în lume. Scrisul poetei Dorina Stoica este apropiat de metrica populară, curge adesea ca un cântec, cu o exprimare firească, deoarece se elimină din start orice fel de retorică. Poeta cultivă cel mai adesea versul liber, încheiat nu o dată pe rimă, ba chiar îmbogăţit de rime interioare care potenţează sensurile şi reţin atenţia cititorului. Întru totul, gândul poetic se desfăşoară în doar două sau trei stofe o viziune sublimă, delicată.
Poeziile din placheta ingenios intitulată Daruri sunt tot atâtea stări de conştiinţă, descărcări pline de amărăciune, scurte meditaţii înfiorate, fie a tensiunilor şi exaltărilor interioare, fie a vieţii de care se izbeşte la fiecare pas. Din loc în loc răzbate fiorul poetic, ca în poemul 
Nu pot să uit:
“Din ochi curg lacrimi grele/ Spre cearcăne adânci, Râu liniştit, ce cade/  Bezmetic de pe stânci!”
Sau: “Mă uit prin Frunze/ Ca printr-un vitraliu.”
Sau: “Mi-am scos sufletul/ Ca pe o haină de nuntă”
Sau: “E primavera/ Şi nu mă pot defini,”
Sau, cu mult patos, frapant: “Dorinţele mele, jăratec încins”, şi multe altele asemenea metafore ori formulări demne de reţinut.
Tema predilectă e viaţa şi scurgerea anilor, relele de pe pământ şi din ziua de astăzi în ţară, credinţa şi râvna auto-purificării, năzuinţa spre înaltul cerului. Multe poezii sunt angajante, adevărate pamflete, Dorina Stoica se erijează drept om al cetăţii, vezi Altfel de căutare, Cum este azi, din care nu putem să nu cităm:
“Se fură, se minte, se-nşeală,/ Din zori de zi până în seară,/ Iar cinstea?” se înteabă poeeta, şi îşi răspunde, atrăgându-ne atenţia: /“E viciu suprem!”/ oare ia cineva seama?
Fire sensibilă şi romantică, poeta se auto-flagelează şi îşi impune rigori care ţin de religia creştină neinterpretată, netrecută prin filtrul filosofiei universale şi al civilizaţiei şi cuceririlor moderne, ci primită aşa cum este ea propovăduită de Sfinţii Părinţi. Mai ales ultimele poeme se înscriu pe linie religioasă, vezi: “Stele, cu orice preţ”, “Îngerul păzitor”, “Dacă aripile-mi sunt frânte”, iar “Te caut” se înscrie drept unul dintre cele mai reuşite poeme creştine din literatura română.
La acest capitol, semnalăm o întâmplare relatată de autoare, care dovedeşte că cei care se ocupă cu lucrurile sfinte nu sunt toţi şi întotdeauna sfinţi. Dorina Stoica a publicat pe internet, la 29 August 2009 poezia “Îţi mulţumesc, Doamne”, reluată în cartea proprie: “De la poezie la rugăciune”, Editura Sfera, 2010. Poezia s-a bucurat de un real succes şi a fost preluată de mulţi oameni, inclusiv în reviste şi antologii de poezie creştină. Pusă pe muzică, cineva a realizat un videoclip etc.
La 4 ani de la întâia apariţie, în anul 2013, Editura “Cristimpuri” Ploieşti a editat cartea “Părintele Arsenie Boca, Darul lui Dumnezeu pentru poporul care strigă, Mărturii de dată recentă”, iar la secţiunea “Rugăciuni special” a introdus poezia “Îţi mulţumesc, Doamne”, fără a specifica numele poetei, mai mult, într-o notă explicativă, lansează ideea eronată şi profanatoare că poezia ar aparţine părintelui Arsenie Boca. Până în prezent, editura nu a cerut scuze, nici public şi nici în privat. Ne întrebăm cum au procedat cu părintele Arsenie Boca, pe care l-au ofensat dincolo de moarte, chiar dacă au făcut-o cu o poezie de rară vocaţie religioasă şi creştină, dar niciodată nu e târziu să-şi recunoască greşeala, iar poeta Dorina Stoica, aşa cum o ştim, este gata de clemenţă.
Cartea de poezie “Daruri” adună între coperţi poezii scrise cu vocaţie, de un om cu suflet mare şi inimă bogată. Tocmai de aceea, poemele nu prea seamănă cu nimic pre-existent, nu imită lumea, natura, nu caută să descopere sensuri neobişnuite din cotidian, ci, credem noi, se constituie ca o altă lume, firească, bună, cu credinţă în Dumnezeire.
Ea abordează orice temă, în desăvârşită împlinire artistică. De notat că este şi o prozatoare de talent.
Lipseşte poezia de dragoste, surprinzător pentru un poet – femeie. Ici colo, în nostalgia trecerii anilor, se simt vagi trimiteri la iubire, dar adevărata dragoste transpusă în versuri de autoare este cea pentru Tatăl Ceresc şi este limpede, deoarece noaptea: “îngerii îmi vorbesc”!
Aresnalul poetic propriu cuprinde timpul, cerul, ploaia, norii, frunza, luna care la ea nu scapătă, ci se stinge, ochii, sufletul mai ales. Poeziile Dorinei Stoica nu sunt o simplă transcriere lirică a unei atitudini poetice, estetice şi ideologice (citeşte: religioase), nu sunt nici concretizarea unei orientări artistice, ci, înainte de orice, proiecţia unui conţinut emotiv specific, deoarece transcede până la anulare biograficul. Ea se introspectează pe sine şi descoperă lumea, căreia îi relevă neajunsurile, dar se află în permanent contact cu Cel de Sus.
Poemele pot fi citite şi ca un jurnal poetic intim. Sunt scrise cu sufletul, de aici sinceritatea ne-estompată, dureroasă. Poezia acestei cărţi ar putea fi numită creaţia setei individuale de trăire.
                                         Constantin Lupeanu                                                     

joi, 24 iulie 2014

Geamantanul cu vise frumoase

Când grâul se coace 
mă îndragostesc
de păsări, de flori și de ape
de oameni de gâze de zori
de tot și de toate!

Când soarele-ncălzește
pământul toți macii câmpului
spre el zâmbesc
de soare, de lună de stele
de toate mă-ndrăgostesc!

În luna fierbinte a lui cuptor
așa mă apucă un dor
și ca un fluture zbor
spre un tărâm îndepărtat
spre locuri
pe care doar le-am visat.

Când pepenii se coc,
eu mă îndrăgostesc
de tot ce e viu, 
de tot ce-i firesc
îmi iau gemantanul
cu vise frumoase
și las câte unul 
prin curți și prin case...
(de Dorina Stoica)

imagine de pe internet

marți, 22 iulie 2014

Cine este Dumnezeu?

Mă-ntreabă copilul meu
cine este Dumnezeu?
"Este zi sau este noapte,
strigăt e sau sunt doar șoapte?
E o floare parfumată?
E băiat sau este fată,
E lanul întins de grâu,
ori este zglobiul râu
prăvălit de pe o stâncă
în prăpastia adâncă?
 este mamă sau e tată,
E acum sau altă dată?
e născut sau e făcut,
prezent e, sau e trecut?
E ființă, e Duh Sfânt,
unde-i, în cer pe pământ?
Este Tatăl sau e Fiul,
moartea e, ori este viul?"

Îi  răspund:" Este în cer
mă rog, mă fac una cu El,
îi rostesc Numele sfânt
și coboară pe Pământ.
Iar Impărăția Sa
vie-n veci va ființa
că prin El, Cer și Pământ
se sfințește cu Duh Sfânt
Pâinea euharistind-o
și la toți împărtășind-o,
iertându-mi din greșale 
cât eu iert din ale tale.
Mă scapă din ispite
tot de El îngăduite."
(de Dorina Stoica)
Imagine de pe internet

luni, 14 iulie 2014

Mă veșnicesc prin iubire





Îmi cântă inima în ritmul 
acordurilor line de vioară, 
fată nebună, prinsă-n dansul 
ludelelor din nopțile de vară. 
Sunt vie și alerg spre zări 
am zâmbetul cât ziua începută, 
îmbrățișez grădina mea cu flori 
și liberă-s, ca puiul de ciută. 
Trăirea mea acum e neștiută 
dar mâine o voi spune tuturor, 
va fi un stigăt nu o șoaptă, 
”iubesc dar nu îmi este dor!” 
Pentru că eu sunt însăși DORUL, 
sunt tainicul, eternul feminin, 
zămislitoarea vieții, ulciorul 
în care Ziditoru-a pus ce e divin. 
Sunt plinul casei, vatră sunt, 
cămin, sărutul ploii venită din senin, 
grâul copt, plecat către pământ, 
grădină cu mirosul alb de crin, 
sânul de la care-a supt copilul 
ce astăzi e femeie ori bărbat. 
Sunt soră, mama, iubită, trupul 
femeii ce-n pântec te-a purtat.

Dacă m-ajuți să ne-ntregim așa 
teluric ramul cum alcătuește pomul, 
mă veșnicesc prin tine cât voi exista 
și cât iubirea auri-va omul.
(de Dorina Stoica a doua varianta)

joi, 10 iulie 2014

Greșesc


ai îngădit
să cred
sau să nu cred
să fiu liber ori să fiu
sclavul
patimilor mele
și să cad

mi-ai îngăduit
să te gust
Trup și Sânge
euharistic
liturghisind
să-ți simt
mângâierea pe frunte

m-ai lăsat
să-ți sărut
picioarele sfinte
pironite în cuie
pe crucea
răstignirii întregului
neam omenesc

greșesc
și cad în fiecare zi
Tu mă ridici
și mă iubești
așa cum doar un tată
poate iubi
un Fiu risipitor
de Dorina Stoica





luni, 7 iulie 2014

Cerul de sub pământ de Dorina Stoica



“Zodii sunt si jos subt tară,/fă-le numai să răsară./Sapă numai, sapă, sapă,/până dai de stele-n apă.“
(Lucian Blaga- Fântânile)
Evanescența multor îndeletniciri tradiționale, încărcate de sensuri străvechi și de mister de-a lungul tmpului, dar cu precădere în contemporaneitate poate fi un fapt pozitiv pentru omul modern ce dispune de tot mai puțin timp pentru a se apleca asupra celor firești, naturale. Una dintre cele mai vechi și mai încărcată de sensuri îndeletnicire aproape dispărută, este cea de descoperire a izvoarelor, captarea lor și construirea fântânilor.
În simbolistica fântâna reprezinta viața, legătura dintre astral și teluric, dintre real și ireal, chemare spre împlinirea iubirii, a însetării de viață pământească dar și de aspirație spre veșnicie. Ea a fost gândită de oameni ca un tunel al timpului, ca o spirală,  ce urcă spre Paradis și coboară spre Infern spre a uni înălțimile cu adâncurile și cele de dedesupt cu cele de deasupra ale Pământului.
Semnificații profunde are, tot mai rar întâlnita fântână cu cumpănă, asemănată în tradiţia populară cu lumea. “Lumea e ca o fântână cu două ciuturi, când se urcă cea plină, se coboară cea deşartă”,  al cărei stâlp ce susține bara orizontală (axis mundi) simbolizează legătura cer-pământ, bara orizontală- brațul balanței ce se află în poziție orizontală când nu este folosit, bara verticală ce leagă ciutura de un capăt al balanței, rămâne vertical neânduplecată mereu, fiind vehicolul care face legătura între cele două ceruri (cerul din apă și cerul de sus). Perimetrul fântânii pentru omul satului este, asemenea bisericii ori cimitirului un loc sacru,  dar în același timp unul misterios, strâns  legat de cele mai importante momente din viață: nașterea, botezul, căsătoria, moartea. Apa, aerul, pământul, focul și dumnezeirea formează pentru omul rural,  zona curățeniei absolute.
Ritualul săpării fântânii este indisolubil legat de copilăria mea. La casa pe care parinții o construiau la marginea orașului, într-o zi si-a făcut apariția un om înalt, cu o frunte imensa ce semana cu o luna in crestere și cu o barbă rară, neângrijită. Ii port și astăzi imaginea în minte deoarece nu am mai întâlnit un astfel de om. Ne-a privit pe fiecare, dar nu părea că ne vede! Abia daca a scos câteva cuvinte. Preț de mai multe ore a tot măsurat cu pași egali terenul din-prejurul casei-în construcție. Avea prinsă de o curea în jurul mijlocului o nuia sub forma literei Y (de alun aveam să aflăm spre seară) care de cate ori trece prin locul unde se află astăzi fântâna se mișca. Era locul unde și acum crește multă patlagină, o buruiană cu frunze mari de un verde intens.
Căutătorii de izvoare erau oameni înzestrați cu deosebite calități și numiți cu respect „oameni din stele” sau vrăjitori. Pe lângă un simț deosebit, ei  aveau si o anumită structură psihică influențată de rețeaua magnetică Hatman perturbată de apa din scoarța terestră, cunostințe despre plantele ce cresc acolo unde se află izvoare dedesupt, dar și despre structura solului. Baghetele pe care le foloseau erau din alun, măslin, smochin ori trestie . În zilele noastre acest mod de găsire a apei a fost înlocuit cu radioesteziști care folosesc baghete în formă de L din cupru, plastic sau alamă. Dar nu unealta contează, cât persoana căutătorului înzestrată cu un har special, o sensibilitate pe care puțini oameni o posedă.
Sapatul fântânii era o treabă grea și periculoasă. Clădirea pereților cu piatră de râu așezată  în spirală, presupunea nu numai muncă, dar și o cunoaștere a tainelor meșteșugului dăltuirii pietrei, ce nu era la îndemâna oricui. Și iată că, mă duce iar gândul la vremea când s-a construit fântâna din curtea mea...
Odată găsit locul unde fântânarul ne-a asigurat că este un izvor puternic de apă, acesta a făcut un cerc, atât cât urma sa fie perimetrul unde, de la o zi de luni urma să înceapă săparea fântânii. I-a spus mamei câteva lucruri (femeia care face mâncare fântânarului trebuie să nu mai poată procreea) cerându-i și să coacă o pâine după miezul nopții. În noaptea de dinaintea începerii săpăturilor, omul acela ciudat, a stat culcat pe o rogojină în cercul desenat pe pamânt,  a ascultat și a numărat izvoarele rugându-se ca ele să se lase adunate în viitoarea fântână. Dimineață, a rupt pâinea tot acolo, a împărțit bucățelele nouă și ucenicului său, restul a pus pe pamânt și după ce a făcut o cruce cu târnăcopul, a început să sape cu uneltele folosite numai la sapatul fântânilor, așa cum avea să ne spuna peste câteva zile când a devenit mai comunicativ.
A săpat zile la rând circa opt metri, iar pământul pe care îl scotea îți schimba textura și culoarea de la o zi la alta, era din ce în ce mai umed,  până ce,  într-o după-amiază istovitoare a strigat la tata să coboare tubul că a dat de apă. La strigătul fântânarului de acolo de jos din fundul pământului, toată lumea de pe stradă a venit în graba să-i ajute tatii să coboare tubul. Acestuia avea să i se facă o spărtură prin care să țâșnească apa. Așa cum ne avertizase fântânarul,  prin spărtura din tub cam de mărimea unei mingi, a țâșnit un jet  puternic. A doua zi dimineață în fântână era deja apă. Se spune că de acolo, din fântână chiar dacă este miezul zilei și soarele strălucește pe cer, se văd stelele. Acum, după ce am aflat atâtea lucruri despre fântâni mă întreb: o fi vazut fântânalul acela stele din cerul  de jos?
Se spune că, acel care realizează o fântână sau doar o repară  ori o curăță va fi pomenit la cer până la al nouălea neam (aici mă duce gândul la povestea lui Creangă cu „Harap alb”...). Curățirea fântânii nu are doar un scop igienic dar are și semnificație subtilă, fiind expresie a continuității vieții însăși. În  lumea satului există încă un cult al fântânii determinat de faptul că apa este nu numai un element vital,  dar și unul subtil, spiritual asigurând perpetuarea vieții  însăși.
Cautătorii de izvoare, și constructorii de fântâni efectuează pe lângă munca propriu-zisă și un act inițiatic. Înserînd în construcție anumite elemente subtile,  cunoscute doar de ei si de destul de puțini dintre cei inițiați, meseria aceasta și-a păstrat tainele ce vor dispărea odată cu dispariția ei.
Vorbind despre oamenii care practicau această îndeletnicire ori manifestă un interes deosebit pentru domeniul amintit,  Jeuny Randles din Anglia în cartea sa „Copiii din stele” apărută în limba română în anul 2000, lansează ideea că  aceștia ar fi cetățeni cosmici, adică oameni aleși să construiască cealaltă treaptă a umanității.
Prin sacralitatea sa, fântânii i se cuvine tot respectul.  Tradiția spune că: apă să nu iei de la fântână decât cu un vas folosit doar pentru aceasta;  nu bagi în fântână vasul adus de acasă; fântâna va seca dacă arunci înapoi apa scoasă din fântână; nu mănânci când mergi să aduci apă că-ți pierzi memoria;  pe drum nu vorbești că va fi ceartă în casă;  seara mai bine nu aduci apă de la fântână;  înainte de a bea apă,  dai un pic pământului;  iar dacă scalzi un copil cu apa adusă seara, stingi câțiva cărbuni în ea.
Curățenia și sacralitatea fântânii este dată și de persoana care face această lucrare. Pătrunderea în interiorul pământului este apanajul celor aleși. Ea, poate deveni de la început malefică,  dacă acel care o construește are vicii ori patini ( băutură, țigară, adulter, blestemă ori înjură). El nu are voie să urineze,  scuipe ori să mănânce prea aproape de acel loc. De asemenea trebuie să fie dezlegat de preot  care să-i fi iertat păcate mari dacă le-a făcut.
De obicei fântânarul avea cu el un ucenic care il ajuta la toate treburile și pe care îl iniția în tainele meseriei de cătător de izvoare,  dar și de fântânar. Înainte vreme era ales un copil din flori sau cel mai sarac copil din sat si era dat în seama acestuia pentru a-l învăța să caute izvoare și să facă fântâni.  Botezul era făcut de către descântătoarea satului care, la  începutul lunii mai, la apusul soarelui, la marginea unui curs de apă îl punea să jure așa „mă leg să-i dau pământului inima, iar el să-mi dea neprihănitlele izvoare”. I se punea pe cap un colac,  din care, după ce era rupt i  se dădea să mănânce. Odată terminată se făcea o slujbă specială de către preot, de sfințire a apei și se arunca în apă o cruce din lemn de esență tare. Orice fântână  trebuie să fie acoperită cu un capac pentru a nu intra păsări ori alte vietăți, iar vântul să nu aducă praf și alte gunoaie. Se spune că primele ape scoase din fântână trebuiesc  duse la biserică pentru a fi botezat un copil. După doar cîteva zile pe lângă fântâna nouă, cu apă bună,  noaptea se va auzi orăcăitul unei broaște. Este broasca fântânii!
Spațiu fântânii este sacru. Amplasarea ei in mijlocul unei curți, a unei grădini, a unei localități, la mijlocul unui drum prin câmp ori într-un luminiș din pădure, împrejmuirea ei, amplasarea de troițe sau de cruci lângă fântână precum și plantarea de copaci și de flori sunt semene ale prețuirii pe care oamenii le-o acordă. La fântâna din mijlocul satului se fac adunările sătești, horele sau petrecerile de sărbători. Aici se iau cele mai impotante hotărâri din viața oamenilor sau a localității. La fântânile din pădure merg fetele și flăcăii în nopțile magice ce preced anumite sărbători ale anului cum ar fi Rusaliile, Sânzienele, Anul nou, Ajunul Bobotezii. Lângă fântână se fac cele mai multe ritualuri și anume: rugăciuni de rod, de cununie, practici agrare de aducere a ploii, (Paparudele sau Caloianul). În unele credințe populare fecunditatea este legată  de apa fântânii (barza), și tot lângă fântână se fac descântece de dragoste, de sănătate,  de belșug.
Tot în credința populară se spune că forța purificatoare a apei face ca morții din apă să fie cei mai buni dintre morți”, materia lor nu se descompune în mediul teleuric  ci în spațiul acvatic care dizolvă materia pentru a o trensfigura. În viața practică însă acele fântâni în care cineva s-a aruncat pentru a-și lua viața devin blestemate și sunt părăsite considerându-le locuri necurate ori bântuite. Și fântânile în care s-au aruncat sau au căzut animale nu mai pot fi folosite decât dacă sunt curățate și resfințite.
În funcţie de încărcătura benefică ori malefică a lor, fântânile pot fi de mai multe feluri şi anume: fântâni cu apă vindecătoare (izvoare ale tămăduirii), sacre(legate de anumite evenimente din viata bisericii), iniţiatice, ale cunoaşterii, de dragoste, meteorologice, fântâni blestemate, fântâni cântătoare etc.
Mă voi opri doar asupră câtorva dintre cele mai spectaculoase fântâni pe care le-am vizitat sau despre care doar am citit.
În Sintra, Portugalia se află un loc încărcat de mistere şi de simboluri ezoterice. Este vorba despre Quinta de Regaleria, un palat misterios în a cărui curte se află “Fântâna iniţiatică”, o fântână a cunoaşterii. Curtea interioară a acestui palat cuprinde simboluri ce te poartă cu gândul către temele profunde precum naşterea şi moarte, comuniunea omului cu Dumnezeu şi cu natura. Fântâna, construită în spirală, pătrunde în interiorul pământului până la o adâncime de 27 m și se urcă sau se coboară pe o scară în spirală, cu nouă niveluri reprezentând cele nouă “ceruri ale Iadului” , și cele nouă “ceruri ale Paradisului”.
“Fântâna inițiatică” reprezintă legătura cerului cu pământul și ea poate fi parcursă în ambele sensuri , de jos în sus(amintind că Pământul este cel din care ne naștem) și  de sus în jos spre mormântul unde ne întoarcem cu toții, așa cum se spune în înțelepciunea populară “din pământ suntem și în pământ vom merge”. În vremea când castelul era locuit, poarta de la capătul spre cer”, era accesibilă doar inițiaților care trebuiau să găsească mecanismul de deschidere. În prezent poarta este deschisă, permițând vizitatorilor să intre și să iasă pe ea.
Prezentă în Scriptură(Evanghelia Femeii samaritence) fântăna din care Mântuitorul Iisus Hristos a cerut apă să bea, este socotită o fântână a cunoașterii deoarece elementul apă  devine prin puterea harului elementul ce va schimba lumea și-i va uni pe oameni prin taina Botezului făcându-i frați datorită scopului comun , acela de a-și mântui sufletele.  Am vizitat și acest loc cu ocazia pelerinajului în Israel în primăvara anului 2012.
Fântânile de leac ori  Izvoare ale tămăduirii cum ar fi cel de la Mănăstirea Rohia, Ghighiu, Sâmbăta de Sus,  ori cel  de la Măcin ce are o legendă interesant sunt doar foarte puține dintre nenumăratele astfel de izvoare de la noi din țară, cele mai multe aflate în incinta sau pe lângă mănăstiri. Am gustat aceste ape, am simțit mângâierea și pacea sfintelor manastiri mai sus amintite.
În vatra orașului Sucidava din județul Olt, pe teritoriul satului Celei unde se află vechea capitală a tribului dacic a sucilor(sec IV-VII), am ajuns într-o vară fierbinte  acum un an. Deși nu  știam despre comoara ascunsă sub acest sat, un indicator ne-a dus catre „Fântâna secretă” din Celei. Ea a fost descoperită în 1958 și restaurată după zece ani fiind și electrificată. Ghidul care ne-a întâmpinat ne-a spus ca este o bijuterie antică unică în Europa, această fântână secretă la care se ajunge coborând printr-un tunel lung de 26 de metri, iar apa este la 18 metri sub vechea cetate. Unicitatea ei constă în faptul că nu este o fântână verticală iar pânza de apă poate fi atinsa de catre cel care ajunge în fântână coborând treptele. Este o construcție romano-bizantină din timpul Împăratului Iustinian. Apa foarte rece, limpede are un gust minunat. Se spune că acel care bea din acea apă se va întoarce mereu și meru acolo, iar fetele ori flăcăii necăsătoriți se vor căsători și stabili pe acele meleaguri pe care nu le vor mai părăsi niciodată. De asemenea este în acea localitate obiceiul, ca mirii să coboare după nuntă în fântână să bea din apă, pentru ca iubirea și legătura lor să fie veșnică.
După ce am coborât câteva trepte prin tunelul luminat electric pașind cu grijă pe scări, poate din cauza locului ori a emoției  am inceput să respir mai greu și m-a învăluit un soi de căldură ca cea din într-o peștera. Din loc în loc erau expuse vase vechi, găsite cu ocazia restaurărilor. Ghidul ne-a dat să bem din apa aceia cu gust de veșnicie iar unii au umplut bidoane și sticle. Tot drumul am băut din acea apă îndemnându-ne unii pe alții, ca să împlinim legenda care spune că acei care împreună beau din apa acelei  fântâni secrete se vor împrună iubi veșnic.
La Manastirea Curtea de Arges am putut vedea în mijlocul curții fântâna lui Manole,  locul unde se spune că ar fi izvorât apă după ce s-a prăbușit meșterul: „O Fântână lină/ cu apă puțină,/ cu apă sărată/ cu lacrimi udată”.
Despre fântâni s-ar putea scrie sute de pagini. Cele mai multe dintre cele vechi se macină, se distrug căci nimeni nu le mai resturează deoarece apa vine acum la robinet prin conducte, s-a pierdut tradiția iar fântânarii aproape au dispărut. Pământul își ia înapoi izvoarele, grijuliu le ascunde în măruntaele sale, pentru a le păstra și a le dărui altor generații care vor pune mai mult preț decât contemporanii nostri pe cele primate de la Dumnezeu, dacă nu cumva noi cei de acum, în nepăsătoare și mută complicitate cu acei care în goana lor nestăvilită după bani, vom otrăvi  izvoarele din scoarța pamântului, comori dăruite spre folosința omului ca să le aibă până la sfârșitul veacurile și  să se înveșnicească prin ele.
Dorina Stoica

joi, 3 iulie 2014

O lucrare a celor simțite odinioară cu frăgezime - de prof. Gheorghe Clapa




Dorina Stoica, „Raiul în care am fost”, povestiri;
 prefață Simion Bogdănescu, Editura Sfera Bârlad 2011
GHEORGHE CLAPA
MottoFii întodeauna poet chiar și în proză”(Charles Bodelaire)
Copilăria reprezintă o temă foarte valoroasă prin caracterul accesibil, atractiv și interesant. Sufletul unui copil este ca un bulgăre de aur, care crește din truda tuturor sau se macină din ignoranța celor din preajmă. Dacă vrei să vezi fericirea, privește în ochi de copil! Fiecare aspect le produce uimire și încântare. Anii copilăriei sunt anii inițierii, sunt cei mai scumpi, care nu trebuiesc uitați nicicând, că nicodată nu putem retrăi clipele copilăriei, deși fiecare dintre noi în sine-și dorește asta mereu, dar nimeni nu poate lua acești ani, frânturi ale copilăriei mereu ne-nveselesc în momente de răstriște din viață.
“Fericit este copilul care găsește în fiecare etapă a drumului său pe educatorul capabil să-i insufle treptat forța și elanul necesare împlinirii destinului său ca om”( Maurice Debesse). Nici un om nu este numit om mare dacă și-a pierdut sufletul de copil “Numai în surâsul copilului poți avea încredere nelimitată”.(M. Voiculescu). “Nu știu alții cum sunt, dare eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească…parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”. Așa mărturisea în “Amintirile” lui, Ion Creangă, și așa cred că ne amintim cu toții, cu drag, de anii copilăriei, de satul natal, de școală.
Este atât de greu să se scrie pentru copii, Mult mai greu decât pentru cei mari? Nu este ușor nici pentru unii, nici pentru alții, scrisul fără har rămâne text neâsuflețit. Adevărul nu-i permite să afirme că este una și aceiași persoană cu eroul lui. Acest personaj putea fi oricare altul, un cunosut sau un necunoscut, un prieten, un conațional, sau pur și simplu un copil de pe planetă. Eroul, însă, trebuie să se deosebească de toți ceilalți, să aducă ceva nou și neașteptat, iar apetența pentru poveste, această continua și fascinantă vânătoare de imagini așezate între real și ficțiune , nu poate să lipsească din peisajul literaturii pentru cei mici. Dorina Stoica a pătruns în intimitatea acestui univers, în surprinderea sufletului curat, nesupus încă realității dure, oferind o stare de spirit pe măsură, ceea ce numai scrisul pornit dintr-o mare dragoste și înțelegere o poate face. Prin cartea “Raiul în care am fost” , copilăria a aprins o candela, o flacără de aur în altarul limbii române. Prozatoarea are fantezie, are o limbă frumoasă și un umor de calitate. Dorina Stoica e o scriitoare din familia nobilă a lui Ion Creangă copilărită prin părțile Vasluiului, acolo unde miturile vechii lumi reale luptă cu tragedia unei istorii salbatice. 
Cartea scriitoarei Dorina Stoica este ca o corabie care scoate copii în larg, ca să se întoarcă după alți copii. Forța și influența care pornesc din cartea minunată a Dorinei Stoica rezidă din raportul ei determinat cu un anume cititor tip - cititorul copil. Așa se explică și principiul descoperirii, stunci când apar acele pagini captivante care dezvoltă micilor cititori spiritual de aventură, fantezia și imaginația.
Dorina Stoica și-a structurat cartea Raiul în care am fost după o idee, după un criteriu proiectat cu atenție în virtutea talentului ei literar. De aici și forța cărții, valoarea sa literară , talentul de bună povestitoare. Sunt mici povestiri despre copilărie, părinți, amici și inamici. Comunismul cu toate ale lui etc., devin microeseuri sau microscenete-acolo unde verva și forța unor dialoguri dau spectaculozitate textului. Și peste toate plutește un parfum de esență poematică. Nostalgia copilăriei, a anilor de școală, dragostea de viață sub toate formele ei, pacea domestică printre cei dragi, apropiați, printre flori și animale, iubirea și respectul față de ființa apropiată, față de prieteni, dulcile dar (și înverșunatele) clipe de filosofie, de căutare, revolta și visarea, distracția și relașul-iată câteva punctuații în care poetizează textul și cu care Dorina Stoica jalonează personalitatea de om și artist, aceasta conturându-se astfel într-un adevărat personaj principal al cărții în jurul căruia gravitează , o întreagă viață, purtând ampreta harului autoarei.
Sunt cărți bune, cărți frumoase și cărți care îți merg la inimă. După ce ai terminat de citit cartea , parcă ai vrea să cunoști autorul, și te surprinzi întrebându-te dacă omul din spatele rânduriloe seaman cu acel “eu” din carte. Este acesta un “effect” de autenticitate?  Cred că dincolo de orice subiectivitate sau tipologie emoțională “Raiul în care am fost” de Dorina Stoica, e o carte care atinge profunzime, o carte foarte palpitantă și care activează zone mai rar accesate ale memoriei afective a cititorului. Mă refer la memoria senzațiilor, emoțiilor, trăirilor copilăriei-o memorie pe care o trucăm pe măsură ce creștem, suprapunând peste momoria “evenimntelor”, povestiri, vise, închipuiri. Sunt emoții cvasipierdute pe care le căutăm în memories în suflet și pe care uneori literature nu le amintește sau reactivează. Aici ar trebui căutată performanța acestei cărți. În orice caz, zona pe care o acoperă este destul de inedită în literartura română contemporană, iar miza și reușita ei estetică provin din inventarea unui stil copilăresc. Nu atât “universul” copilăriei este cel care garantează ingenuitatea , ci limbajul, natura percepției, reușita autoarei în a-și reactiva “organele” copilărești, modul de a privi, simți ca un copil.
În prozele scurte ale Dorinei Stoica alternează, omul matur, cel care își reamintește, și copilul care trăiește. Totuși, alternanța aceasta este aproape insesizabilă stylistic, maturul și copilul fiind încă inseparabil și alunecând continu dintr-unul în altul, această alunecare constituind uneori chiar “scenariul” prozei , care debutează cu o amintire și sfârșește cu o (re)trăire a unui moment al copilăriei. Cele mai impresionante microeseuri ră,ân totuși cele cufundate de-a-ntregul în copilărie- în care mama e o figură de o acuitate răscolitpare liniștită” și care știe întodeauna să apere și să aline.
Scriitura Dorinei Stoica reânvie anii propriei copilării ce-au îmbogățit și-au înflorit pe plauri Vasluene, acolo unde miasme aducătoare de rod au pecetluit asupra-i valorile morale – fereastră deschisă spre lumea hultanicului zbor. Toate aceste prefaceri învăluie, uneori nostalgic, alteori meditativ, ființa scriitoarei. Și astfel, trecutul devine prezent, devine mireasmă binefăcătoare, iar prezentul său nu mai poate respira fără a reface, iar și iar acele clipe de poveste simplistă , poate pentru unii, vremelnică pentru alții. „În organizarea temporală a lumii noastre interioare, copilăria precede vârsta adultă nu fiindcă s-a petrecut într-o perioadă istorică anterioară, ci fiindcă ea a lăsat urme asupra configurației psihospirituale de la maturitate. Cel puțin o parte din ceea ce a simțit, gândit, năzuit, iubit ori detestat de la începuturile existenței noastre și până astăzi și-a lăsat într-un fel sau altul, ampreta asupra a tot ce simțim și gândim acum. Starea actuală a eului nostru și implicit, a lumii noastre e <consubstanțială> spiritului nostru, poartă în ea vestigiile tuturor stărilor trecute” (Mihai Dinu, „Chronoscopia”, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002, p 69). Pe măsură ce trecutul sporește, el se și conservă neâncetat ,“Trecutul ne urmărește în fiecare clipă”. De la implicațiile în miezul acestui existential cu fior de politic, de social, bulversant, contondent, de cele mai multe ori ne obligă a ne refugia spre o treaptă ce a rămas( și va rămâne întodeauna) în ființa noastră, pur și neântinat.
Viața autoarei nu a fost scutită de neajunsuri, insatisfacții și de o anumită revoltă interioară. Vocația narativă și plăcerea actului narativ reprezintă o linie de forță a prozei Dorinei Stoica. Volumul “Raiul în care am fost” consemnează atât faptele petrecute în lumea exterioară , cât și în lumea lăuntrică a autoarei. Cartea, de o apreciabilă anvergură epică este o creație plurivalentă și exprimă în ansamblu un mod personal de raportare a autoarei la fenomenul existenței, în tot ceea ce implică acest lucru. Dar dincolo de multitudinea uneori deconcertată  a temelor, ideilor sau motivelor care compun textura complexă a cărții , pot fi identificate câteva dimensiuni tematice domnante prin amploare și recurență; evocarea copilăriei și a primei tinereți, imaginea mamei și pe întinderea întregului volum critica fără menajamente a societății românești.
Pentru autoare anii copilăriei și ai adolescenței ocupă un loc special în spațiul memoriei afective. Autoarea scoate la lumină secvențe memorabile. Cu aceiași vervă sunt evocate întâmplări veridice cu o sinceritate dezarmantă și naivă, așa cum de altfel este memoria turturor. Alte episoade au un conținunt mai grav și, într-un fel mai profund. Pe de altă parte este de remarcat cum autoarea prezentându-se pe sine în epoca în care s-a format sufletește , se face purtătoare de cuvânt al generației sale , pe care o portretizează în medalioane reușite. Ca pondere tematică și afectivă, una din secțiunile volumului este fără îndoială dedicată mamei. Al cărei portret din tinerețe apare în mod emblematic, în chip de omagiu. Autoarea reușește astfel o recuperare a acelor ani și o redesenare a profilului matern cu ochii de altădată a copilului inocent: ”Locul copilăriei este centrul universului, kilometrul zero, de unde, odată poposiți în această lume, începem călătoria mai lungă sau mai scurtă spre finalul care nu este decât un nou început (Mamei mele cu drag)”.
Autoarea a trait destul și a văzut   multe de aceia nu omite nimic și nu cere nimic din ceea ce i se pare în răspăr ca ordine firească a lucrurilor. De acord nu putem fi întodeauna cu ce afirmă și ce gândește , ea însăși nu ridică nicăieri pretenția că opiniile sale sunt emanația adevărului divin și absolut (se mai înșeală omul în viață), dar buna sa credință nu se pune la îndoială. Stilul său este vin și într-o bună trediție culturală autohtonă. Vocația de povestitoare pe care o reconfirmă Dorina Stoica odată cu apariția volumului  „Raiul în care am fost”este dublată de un rafinament cultural special și de o savantă punere în scenă a actului narativ. Stilul narativ pe care Dorina Stoica îl reinventează în paginile acestei cărți de referință între scrierile sale, merită cu siguranță atenția publicului cititor de azi indiferent de partizanatele sale de ordin politic, cultural sau literar.
“Raiul în care am fost” este o carte scrisă de Dorina Stoica întru limpezirea eului scurs de sub pleoapa destinului . O carte de suflet și pentru suflet. Cartea lasă pe cititor să desprindă binele de rău, întunericul de lumină, dezamăgirea de speranța care moare ultima. Chiar dacă amintirile aparțin mai mult trecutului, prin cuvântul scris mai are adepți ce poartă nostalgia valorilor reale. Pentru că amintirile noastre sunt cărbuni încinși, niciodată stinși sub cenușa anilor, gata oricând să se reaprindă când un vânt favorabil se ivește, așa cum prozatoarea Dorina Stoica, prin aceste scrieri , alungă, cu raza chatartică a luminii  cuvântului, infernală umbra a uitării. Rând pe rând a înviat delicii epice cuprinzând documente de viață, adevărate instrumente de cunoaștere a naturii umane pline de surprize și sensibilitați eruptive, știe că nimeni altcineva nu lucrează lacrima, bucuria secretă, neliniștea embrionară a iubirilor, la anii la care simte prezentul ca pe o sondare a trecutului. Scrisul a devenit torță, imn sufletesc, de la sfială la siguranță de sine, plăsmuire ca o uvertură la răgaz sufletesc. Cred că e și un urcuș pe calea sufletului, ploaie binefăcătoare în arșița inimii pentru cel  avid de cunoașterea îmbrăcată în frumos.
Am descoperit o vivace forță   în ordonarea extremelor și o mare capacitate de echilibru. Și nu în ultimul rând, a reușit să unească dezertația speculative , pe care o au toți scriitorii, cu fapte concrete, cu trăiri reale.
Am fost fascinat cum această minunată scriitoare găsește întodeauna forme sugestive de reprezentare, de a lupta pentru supraviețuire, la ritualuri, portrete umane, sau pledoarie pentru prietenie și solodaritate umane. Atunci când scriitorul nu are scopul de a arăta cât de cultivat este , ci mai degrabă are ceva de povestit despre alții, cu ideile sale și cu discreția parfumului trecut prin împrejurul său, atunci scriitorul reușește pe deplin, Cartea pe care o prezint acum are toate aceste attribute. Dubla identitate autoarei, cea socială și cea creativeă se îmbină armonios într-un spațiu intim protector. De mare ajutor ca să-și ducă la bun sfârșit trevaliul scriitoricesc i-a fost satul.
Îndemn la citirea acestei cărți, carte ușor de citit de la primele rânduri, descoperi raportul dintre realitate și ficțiune, convertirea unor strategii narative la o convenție literară de vector al lecturii. Scriitoarei Dorina Stoica  îi urăm o continua capacitate de a inventa alte și alte povești spre deliciul copiilor și de ce nu și a noastră.