Doi oameni mergeau prin pustiu împreuna călători
Buni prieteni împărțeau și bucurii dar și supărări.
Ca să fie mersul mai ușor vorbeau vrute și nevrute
Despre cele ce-au făcut și de cele nefăcute.
Și așa, din vorbă-n vorbă într-o zi rău s-au certat
Cel tânăr și mai aprig pe celălalt l-a insultat.
Cel jignit, rămas în urmă cu o lacrimă pe față
A scris pe nisip cu-n deget:„Nu-l iert cât voi fi în viață!”
Mers-au făr-a scoate-un sunet, fără a-și vorbi.
Arșiță mare și frig au îndurat, o noapte și-o zi.
După drumul străbătut au găsit o oază mare
Unde era apă multă, și cîte ceva de mâncare.
Unul din cei doi a intrat înfierbântat în apa rece,
I s-au pus niște cârcei și-a fost gata să se-nece.
Prietenul cel guraliv care pe drum l-a supărat
A sărit în apă iute și de la moarte l-a salvat.
Când din spaima cea cumplită și-a venit în fire
Cu o dalt- a scris în piatră a sa mulțumire:
“N-o să-l uit în veci pe-acela care m-a salvat
Și niciodată pe dânsul n-o să mai fiu supărat.”
Așa
și noi să facem, să scriem pe nisip
Atunci când cineva ne supără un pic
Dar fapta lui cea bună pe piatră s-o-nsemnăm
Și binele făcut nicicând să nu-l uităm.
(De Dorina Stoica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu