Apariția
unei antologii de poezie românească actuală este un semn de bun augur pentru
vitalitatea literaturii noastre, pentru continuitatea ei și reprezintă totodată
, o biruiță a spiritului creator liric autohton
în fața unei avalanșe
ce tot se rostogolește cu imasa zăpadă a uitării. De aceea este de luat în
seamă cu mare seriozitate și se impune a fi celebrată, întâmpinată cu toată
lauda la o asemenenea sărbătoare a direcționării prin cuvântul poetic, prin el
însuși magic și misterios. Ca să putem respecta versurile Văcărescului din “dimineața poeților” românii: “Orice neam
începe/ întâi prin poezie ființa de-și pricepe”.
Caz fericit
se poate considera și cartea de față, pe care o prezentăm aici, o antologie de
poezie Anamarol, intitulată “Simbioze lirice”( cinci volume până acum)
coordonată de scriitoarea Rodica Elena Lupu, „o filosofie poetica pe note
persoanale” ( cum se exprimă inițiatoarea!), într-o sintagmă care poate
deruta: Autor colectiv. O pistă
semantică ne trimite înapoi la trăsăturile poeziei populare, la caracterul ei
anonim, mobil, sincretic și colectiv. Dar, tot ce-i posibil, rămâne doar un
paradox, căci avem d-a face cu voci lirice distincte, fiecare cu diferența lui
specifică, originalitatea, însemnul știut lovinescian al modernismului și
implicit, al individualizării printre ceilalți.
Volumul 5
repertoriază nu mai puțin de 20 de poeți, în următoarea desfășurare și
prezentare: Carmen Aldea Vlad, Elena Angheluță Buzatu, Camelia Cristea, Virgil
Ciucă, Nicolae Dabija, Ioana Voicilă Dobre, Adrian Erbiceanu, Sebastian
Golomoz, Gabriela Gențiana Groza, Ion Ionescu Bucovu, Rodica Elena Lupu, Lucia
Olaru Nenati, Nicolae Nicoară Horia, Elena Păduraru, Gheorghe Păun, Elisabeta Preda,
Simona Pușcaș, Theodor Râpan, George Roca și...Dorina Stoica.( bârladeanca
noastră).
Gestul
frumos, uneori de a nu fi singur și de a
fi cu ceilalți, dă un răspuns filosofului existențialist Albert Camus din
celebrul eseu „Mitul lui Sisif”, care consideră că omul modern al veacului XX a
ajuns în conștiință la zidul absurdului și că nu se poate hotărî și nici nu
poate să descifreze cu claritate dacă pe acest zid scrie “solitaire ou
solidaire”(a fi singur sau a fi împreună cu semenii tăi!)
Poeții
acestei crestomații lirice au decis: A fi împreună e mai bine, mai uman! Să nu
uităm că și în perioada comunistă, chiar debutul editorial al tinerilor noștri
poeți era colectiv. Celebru este volumul „Aer cu dinamită” (1984), alcătuit de
criticaluI și istoricul literar N. Manolescu, în care au apărut patru poeți
valoroși : Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan.,
toți autori postdecembriști din generați
optzecistă membri ai „Cenaclului de luni” din cadrul Universității București.
Colectivitatea,
însă în cazul de față, și-a extins accepțiunea, căci cuprinde la modul actual “globalizant” poeți nu numai din
spatial mioritic de azi, ci și lirici viețuitori în diaspora, ceea ce mărește
impactul și dă un elan vitalis de propagare a lirismului românesc și pe ale meridian. “Poeți fără frontiere dar
și fără timp”iată o posibilă definiție a poeților în chestiune, dar care domină
maiestos Spațiul Poeziei “, susține în micro-prefață scriitoarea Rodica Elena
Lupu.
Nu este
cazul să procedăm la o ierarhizare valorică, după criteriul estetic (deși s-ar
impune după cum obseva într-un interviu televizat, academicianul Solomon
Mărcuș, autorul arhicunoscut al „Poeticii
matematice”!). Totuși constatăm că în majoritate, autorii prezenți în
această antologie sunt la senectute sau în pragul acesteia și că o
revoluționare a sintaxei poetice este greu, dacă nu imposibil, să se mai
producă. În privința deosebirii de
structură, de frazare lirică, de proiecție a imaginarului, de singularizare și
de transmitere a mesajului sentimental, i-aș scoate în evidență pe Nicolae Dabija,
Lucia Olaru Nenati, Adrian Erbiceanu,
Rodica Elena Lupu, Gheorghe Păun, Theodor Râpan, George Roca și Dorina Stoica.
Precizăm că și ceilalți au partea lor însemnată de valoare.
.
Autorii
cultivă cu aceiași predilecție și cu
aceiași dezimvoltură versul clasic și versul liber modernist, dar ceea ce-i
unește este dragostea de cuvântul poetic românesc și fireasca, deplina credință
a ortodoxiei, fără a se înscrie în curentul tradiționalist gândirist ce s-a
manifestat la noi după 1921 și-au ilustrat sensul tradiției ca să folosesc
titlul celebrului eseu al poetului Nicolae Crainic. Nu-l putem încadra însă
nici în transmodenism chiar dacă unica directivă a semanticii poetice se vrea o
intoarcere și racordare la spiritul creștin colectiv. Să nu uităm că religia „aleigo-religore”
înseamnă legare de pământ, unește spiritele umane nu le dezbină. Acesti autori
colectivi îți exprimă uniunea și comuniunea, în ultimă instanță ca un gest de
profund sentiment patriotic național și universal totodată. Merită să-i citim
cu ochii sufletului și ai minții larg deschiși ca să ne împărtășim din singurătatea
lor esențială și existențială, devenind noi înșine părtași la ceremonialul,
încă odată exprimat, al rostirii poetice românești, în dulcele viu grai al
străbunilor, care trăiesc mai departre prin noi, participă la Învierea, din
veac în veac, a românismului liric, ducând la biruință în fața uitării, astfel,
dar la fel, cu moartea pre moarte călcând!
Simion Bogdănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu