duminică, 26 mai 2013

"Izvor cu apa vie" de Petrus Andrei

                                         Izvorul Îndepartat(povestiri ortodoxe cu talc in versuri) -editura Pim Iasi 2012

Simbolistica izvorului este generoasa; mai în toate basmele noastre întâlnim izvorul cu apă moartă, „Izvorul Lethei care te cufundă în somnul morţii” şi izvorul cu apă vie, izvorul „Memoriei care asigură o trezire nemuritoare”. Vorbind despre izvorul arhetipal, Yung îl considera „ca o imagine a
sufletului, origine a vieţii interioare şi a energiei spirituale”. (Conform „Dicţionarului de simboluri”
de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Editura „Aramis”, Bucureşti, 1994, vol. II, p.163). Dorina Stoica a ales pentru cel de-al treile volum de versuri un titlu inspirat: „Izvorul îndepărtat” (Editura „PIM”, Iaşi, 2011). Cartea cuprinde „Povestiri ortodoxe cu tâlc, în versuri” iar izvorul îşi dezvăluie toate sensurile fiind, pe rând, izvorul credinţei, al tămăduirii, dar şi de inspiraţie, de iubire sau de înţelepciune. Omul, cu numeroasele lui imperfecţiuni şi slăbiciuni, este, trup şi suflet, „Minune a naturii” şi „Frumuseţea lumii” (W. Shakespeare). Din timpuri imemoriale, înţelepţii au vorbit despre bipolaritatea umană: trup şi suflet, umbră şi lumină, rău şi bine, urât şi frumos etc. Dacă forţa de atracţie a frumuseţii fizice este destul de însemnată, forţa de seducţie a frumuseţii spirituale este cu mult mai mare. Frumuseţea şi dragostea sunt inseparabile dar vorbim despre o cu totul altfel de frumuseţe şi despre o cu totul altfel de dragoste pentru că ne raportăm la cele divine.  Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Lăsându-se însă pradă poftelor şi ispitelor şi îndepărtându-se de izvorul credinţei, omul s-a urâţit dar, reîntorcânduse la izvorul cu apă vie, el redevine tânăr şi frumos. Chipul este icoana sufletului însă frumuseţea spirituală este superioară celei corporale. Triada aristotelică: bine, adevăr, frumos este întruchipată în iubirea creştină, nu în frumuseţea narcisistă ci în frumuseţea gândurilor şi faptele frumoase, plăcute Domnului. Există o frumuseţe de netăgăduit a vârstei biologice şi a florilor (a celor de toamnă, îndeosebi), dar frumuseţea credinţei, a sufletului şi a artei este eternă. Eminescu, întâiul stătător al poeziei române, gândea escatologic, în „cuvântul ce exprimă adevărul”, ca nostalgie a Paradisului, aflând izvorul iubirii. El însuşi a fost, ca om, ca poet şi ziarist, profund religios. Venim cu câteva argumente desprinse din creaţia genialului poet: „De dragul Mariei/ Şi a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului” („Colinde, colinde”); „Christos a înviat din morţi,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte.” (“Învierea”); “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină!” („Răsai asupra mea”).
Poeziile Dorinei Stoica adunate în acest volum justifică exordiu de până acum. În versuri ce amintesc de „dimineaţa poeţilor”, (de Anton Pann, mai ales) poeţi elogiaţi de Eminescu în prima parte a
poemului „Epigonii”, Dorina Stoica îmbracă percepte religioase în odăjdiile sfinte ale poeziei.
Arhitectura volumului este simplă – cuprinzând doar două părţi: „Izvorul îndepărtat” şi „Cântec şi
rugă”. Vor fi preamărite aşadar „Munca şi rugăciunea” şi „Smerenia” şi vor fi hulite „Lăcomia”, lăudăroşenia („Cum poţi pierde fapta bună”), autoarea sfătuindu-şi cititorul să ia
întotdeauna o „Hotărâre înţeleaptă”. Parabola semănătorului biblic a fost, după cum se ştie, izvor bogat de inspiraţie pentru semănătorişti dar este la fel şi pentru Dorina Stoica: „Când prin lume alergăm/ Mereu, mereu semănăm./ Semănăm sămânţă bună,/ Din care roadă s-adună./ Semănăm
sămânţă-aleasă,/ Când primim străini la masă,/ Când dăm Sfinte Liturghii,/ Când botezăm copii,/ Când iubim dumnezeieşte/ Şi când trăim creştineşte./ Aşadar, orice muritor/ Este un semănător,/ Dar să fim cu grijă mare,/ Ce semănăm fiecare.” („Sămânţa cea bună”).
Discretă şi delicată, poeta Dorina Stoica iese din parabolă păşind în realitatea crudă a zilelor noastre: „În lumea aceasta plină de păcat şi durere”,..În timpuri de manele şi de kitsch-uri”, acum mai mult ca oricând fiind nevoie de credinţă. Unele poezii amintesc de „Raiul în care am fost” (Editura „Sfera”, Bârlad, 2011, cu o prefaţă de Simion Bogdănescu), de farmecul şi magia sărbătorilor de iarnă prilejuite de naşterea Mântuitorului („Ajunul de Crăciun”). Unele titluri conţin adevăruri de necontestat, altele sunt pilde sau îndemnuri demne de urmat: „Cine dă lui îşi dă”, „Ştie Dumnezeu ce-i bine”, „Poamele bune şi poamele otrăvite”, „Cea mai frumoasă ţară”, „De trei ori ţi-am călcat pragul” etc. Pentru întreprinderile sale, poeta Dorina Stoica cere „Binecuvântare” Maicii Domnului ca să reverse harul asupra ei. Versurile sale amintesc de „Psaltirea pre versuri tocmită” a mitropolitului Dosoftei: „...Vreau să viersuiesc,/ cu glas îngeresc,/ într-o zi de vară,/ când plouă cu flori./ Răsai Maică-n zori,/ când se culcă luna/ pân-a doua zi./ Vino şi pe seară,/ Curată Fecioară,/ oriunde ai fi!/ Roagă-ţi Fiul Sfânt/ să dea binecuvântare,/ pentru fiecare,/ om de pe pământ,/ ce te poartă-n gând./ Vino-n miez de noapte,/ când mă rog în şoapte,/ cu alai de îngeri,/ la ale mele plângeri,/ Maică ajutătoare,/ şi izbăvitoare,/ Maica tânguirii,/ izvorul iubirii,/ frumuseţea firii,/ gingăşie-aleasă,/ Veşnică mireasă, Maică nenuntită,/ rugă mult primită./ Umple-mă de har,/ Maică dar din dar,/ jertfă şi altar,/ mieluşică blândă,/ inimă ce cântă,/ candelă aprinsă,/ flacără nestinsă,/ floare îmbobocită,/ Precistă iubită,/ Roua dimineţii,/ tu eşti Maica vieţii./ Albă iasomie,/ Maică poezie,/ apă nencepută,/ rugă ne-ntreruptă,/ Parfumul crinilor,/ Nădejdea creştinilor.” („Binecuvântare”)
Într-o vreme în care nonvalorile devin vip-uri şi impostorii se fac oameni politici, într-o vreme-n care kitsch-ul şi maneaua agresează privirea, auzul şi bunul-simţ, într-o vreme în care mama, limba, patria şi biserica sunt luate în derâdere, „într-o ţară tristă plină de umor” (Bacovia) astfel de cărţi de poezie cum este cea de faţă în care se pledează în favoarea valorilor creştine sunt mult mai mult decât necesare. Unele poezii sunt rugăciuni de pocăinţă, de mulţumire sau pentru mântuire adresate lui umnezeu, Maicii Domnului sau Mântuitorului, rugi care să alunge demonii care îşi fac veacul lângă noi sau chiar în noi: demonul alcoolului, al drogului, al fumatului, al răutăţilor, al violenţei, al hoţiei şi mai cu seamă al prostiei...
Plănuită să apară în preajma Sfintelor Sărbători ale Naşterii Mântuitorului, această „cărticică de seară” se încheie cu o creştinească „Urare de Crăciun” căreia îi adăugăm, pentru toţi cititorii, şi pe ale noastre: „Să fie ziua de Crăciun,/ O zi cu har şi pace,/ Iar tu să fii om drept şi bun,/ Cum lui Hristos Iisus îi place./ Deschide uşa larg, creştine,/ Să intre-n casa ta copii,/ Şi din puţinul tău să dai,/ Căci ei sunt astăzi, ca şi tine,/ Când pe la case colindai,/ De Moş Ajun./ Iar din prinosul ce îl ai,/ pe masa plină cu bucate,/ Cheamă-un străin,/ Şi nu uita că dându-i lui,/ Lui Dumnezeu din ale Lui,/ I-ai dat pe săturate.”

                                                                                                           Petruş Andrei noiembrie 2012