Pretext la o carte

Pretext la o carte

   Dorina Stoica, o ființă aparent miculuță, dar plină de inimă a început să iasă mai curajos în lumea literelor ca să-și împlinească un vis din adolescență. Și iată că ne dovedește prin sârguință și talent, cu cărțile pe masă:”De la poezie la rugăciune ”(poezie religioasă) Ed. “Sfera”, Bârlad, 2008,  “Daruri”(poezie),Ed. “Cronica”, Iași 2009, ”Raiul în care am fost”(proză scurtă), Ed.”Sfera”Bârlad 2011,”Izvorul îndepărtat”(poezie religioasă), Ed. Pim 2011 și acum în clipa de față, volumul de proză intitulat „Bietul om sub vremi” apărut tot la editura ieșeană Pim, 2012.

   A boteza o carte, presupune fără îndoială, un gest ritualic și responsabil înaintea bibliotecii universale a posterității. Unii scriitori se delimitează, singularizează prin titluri total originale, în răspăr, în surpriză, șocant, alții dimpotrivă, sub influența culturală, preiau sintagme celebre ca să atragă luarea aminte a contemporanilor că a mai trăit și a mai scris și altcineva înaintea lor.  Așa se întâmplă, de data aceasta, și cu noua apariție editorială a Dorinei Stoica. S-a oprit la cunoscutele cuvinte ale cronicarului sceptic Miron Costin al cărui „țenchiu” prin decapitare în anul 1691 nu i-au mai dat norocul să-și desăvârșească opera că “nu sunt vremile sub oameni, ci bietul om sub vremi”  acceptându-și viața trăită în comunism (ca activist de partid și ca primăriță) ca un  determinism sau ca o fatelitate.

   Structura operei nu iese din tiparul tradițional: după „Cuvântul cercetătorulu”i ce-i aparține istoricului Liviu Taranu, consilier superior C.N.S.A.S București, după o succintă „Precuvântare”în care autoarea își motivează și ne explică rosturile intime ale acestei cărți, urmează patru capitole: Cap I-“Vremea schimbării”, Cap II-„De la oraș la sat”, Cap III-„Primărița” Cap IV- „Bietul om sub vrem”i. O „Postfeță” de atitudine actuală democratică, anticomunistă semnată de Geta Modiga, cunoscută ziaristă, încheie fericit un univers atractiv încadrabil în literatura de frontieră care este memorialistica.

   Eu nu voi lua sub observație cu precădere ideologia volumului, nu voi face referiri la întâmplări, personaje, deși unele dintre ele sunt așa de transparente (“sar în ochi” cum se zice), încât și mie îmi apar cunoscute, eu cel care pe aceea vreme (1984-1989), când se desfășura acțiunea prezentei cărți mă aflam în Transilvania ca profesor. Voi lua sub lupă, atât cât este posibil, valențele propriuzis artistice răsărind fieresc din aceste pagini de rememorare autentică. Bine ar fi fost dacă Dorina Stoica ar fi ținut un jurnal, însă și așa narațiunea desfățurată subiectiv, la persoana I utilizând cu precădere imperfectul narativ și perfectul compus, este rezultatul unui narator implicat, un personaj ce filmează din interior ceea ce s-a petrecut (focalizare internă viziune „cu”). Discursul diegetic are fluență, de multe ori întâmpină stilul sec, denudat ceea ce s-a numit “gradul zero al scriiturii”: “La terminarea cursurilor de specializare din București , după nașterea copilului am primit o cameră la căminul de nefamiliști al fabricii, în care am locuit până ce blocul, în care aveam repartizat un apartament cu două camere avea să fie dat în folosință”(pag 23). Păstrează, sub acest aspect, și unele clișee lingvistice ale renumitului limbaj de lemn la modă în epoca de aur. Acum , în epoca așa zis democratică s-a creat deja un nou limbaj înlemnit. Pentru că, nu-i așa?, „totul e super și super de super”!

   Pentru că nu există aceea “punere în abis” (“mis en abise”) a romancierului francez  Andre’ Gide așadar nu a plecat de la umplerea unei pagini albe în momentul trăirii acestor experiențe pentru ca apoi să scrie un roman, ci narațiunea se constitue ca rememorare (după atâția ani!), scrierea domniei sale nu poate fi considerată un roman al experienței (ca Maitrey de Mirecea Eliade), ci o operă de memorialistică ad-hoc: “ Trecuse un an de când eram la țară, era în luna august a anului 1986. Primisem dispoziție de la Comitetul Județean să fac panouri în centrul comunei până la ieșirea din sat. Panourile trebuiau să arate bine și să prezinte creșterile din economia comunei”.   

   Memoria, atât cât este ea suverană, devine pretext și dezvoltă povestirea faptelor și schițează efigia personajelor, făcându-le pe toate credibile și viabile. Pretextul narațiunii se susține pe textul unei adevărate justificări unilaterale aș zice pentru că nu intervine dictonul juridic latinesc „audiator et altera pars”  Personajul (alias autoarea, deși sub pseudonim, Teodora Țâru)  principal ne propune o viziune din interior care nu așteaptă să primească replică! Dintre episoadele narative clare, curgătoare  care se parcurg pe „nerăsuflate”, determinându-l pe cititor să nu lase cartea din mână , cum se spunea odinioară mi-a răsucit mintea unul botezat “Refuzat să intre în P.C.R”; un preot, Serafim Domnescu din satul Ghiduleasa, (a cărui soție Frosica Domnescu era profesoară de matematică, directoarea școlii și informatoare) vine la primărie și mărturisește că vrea să devină membru al partidului communist pentru că îndeplinea toate condițiile trecute în statutul P.C.R. Efectul celor prezentate este, subliniat comic: “ Atunci părintele a scos din buzunar un statut al partidului pe care erau făcute sublinieri cu un creion roșu. – Cetățean al Republicii Socialiste România sunt, optâsprezece ani am împlinit de mult. Om al muncii sunt, că doar și ce fac eu tot muncă e. Recunosc statutul și programul partidului... Condamnări nu am, nu sunt fiu de chiabur, iar părinții nu au fost legionari, a completat preotul după o scurtă pauză”.

   Surprinzătoare este și secvența narativă în care toți informatorii sunt convocați la primărie, o desconspirare comică cu efect bizar: atunci se vedeau toți deodată, fiindcă mai înainte nu se știau între dânșii, iar unul e surprins că nu sunt invitați pe rând: „ A doua zi, pe la ora zece, în curtea primăriei erau cam douăzeci bărbați și câteva femei care mă priveau zâmbind ciudat. Preoteasa de la Ghiduleasa, care era și ea printre cei convocați, îmi zâmbea slugarnic. “Ce-o fi cu ăștia”, m-am întrebat în gând.

-          Poftiți în birou, i-am invitat neștiind încă ce le voi spune.

-          Toți deodată? Am fost întrebată de un țăran vânjos cu buza de jos despicată, care tocmai aflasem că era fratele secretarului primăriei.

-          Toți că doar nu v-oi chema pe câte unul!

S-au uitat unii la alții și au intrat  tăcuți în birou”

   Discursul de tip descriptiv este mai puțin reprezentat, dar autoarea are darul portretisticii , evident: “ Părintele Domnescu era subțire și delicat, avea o figură frumoasă, angelică, și un glas melodios. Vorbea calm și avea un timbru catifelat. Își cântărea cu grijă cuvintele când discuta despre ceva și spunea întodeauna numai ce se cuvine, cerându-și adeseori iertare”   

Vorbele spuse direct în față, pe șleau se combină cu numeroasele aluzii, pertinent comice. De pildă, una de la instruirile de partid județene, care ilustrează perfidia regimului, dar și a oamenilor: „Din mulțimea de activiste și directoare, șefii cei mari își alegeau câte una, uneori și două, după gust pentru a-și petrece ultima seară într-un mod cât mai plăcut. Discret, într-una dintre pauzele instruirii, un activist mărunt de la serviciul cadre, tovarășul Lunecosu  îi șoptea celei alese:

-După instruire, mergi la barul de la hotel. Mă aștepți acolo pentru cazare. Îți ei și bagajul cu tine”.  

   Tipul de discurs dialogic se îmbină cu narativul, dar și cu descriptivul, mai accentuat artistic. De unde, extragem observația că, dacă povestirea este realistă, cu funcție icomică mare, descripția este mai poetică, mai sensibilă: “ În dimineața aceia de sfârșit de martie bătea un vânt cald ce aducea miresme de câmp înverzit. Mugurii de plop erau uriași, cleioși și umezi. Sub adierea vântului de primăvară, odată cu răsăritul soarelui, îi auzeam cum se desfac.”    

   Cartea de proză “Bietul om sub vremi”semnată de autoarea Dorina Stoica m-a determinat să mă întreb, mi-a creat un pretext de gândire social-politică mai ales: - Oare sistemul politico-social este de vină (în speță comunismul) sau oamenii care l-au slujit și l-au înfăptuit cum l-au înfăptuit?

Simion Bogdănescu