Cuvantul cercetatorului

Despre cartea "Bietul om sub vremi"

Cuvântul cercetătorului Ca tânăr istoric, recunosc, nu am pus decât rareori preţ pe memorialistică. Iar asta cu toate că între izvoarele principale pe care se bazează istoricul, alături de documente, presă şi bibliografie edită, memoriile sunt o sursă complementară de informaţie. Trebuie spus însă că greutatea fiecărui astfel de izvor este dată nu atât de bogăţia informaţiei sau de calitatea ei, ci mai ales de opţiunea cercetătorului. Acesta are mână liberă să acorde credit unuia sau altuia din izvoarele amintite mai sus. Poate de aceea vedem astăzi, specialişti în istoria comunismului românesc care pornesc de la aceleaşi fapte sau evenimente dar trag întotdeauna concluzii diferite. La acest fapt contribuie nu lipsa informaţiei, ci dimpotrivă bogăţia ei şi nici perspectiva unilaterală a documentelor, care poate fi completată cu ceea ce oferă istoria orală sau memorialistica. Din fericire, această din urmă resursă este astăzi destul de bogată şi variată, încât istoricul şi nu numai el, are la dispoziţie oricare din variante sau perspective îi convin. Din nefericire, memorialistica este cea mai subiectivă resursă pe care o avem la dispoziţie, iar asta nu pentru că autorii ar deforma cu bună ştiinţă trecutul ci pentru că, în general, trecutul suferă o continuă schimbare atât în memoria noastră cât şi în momentul în care hotărâm să-l consemnăm pe hârtie. O problemă majoră o constituie acele scrieri memorialistice croite nu pentru a clarifica un eveniment, o perioadă, un proces etc. ci pentru a scuza, dezinforma sau chiar manipula cititorii. Este cazul, de pildă, a unor foşti lucrători ai Securităţii. În cărţi sau articole, tot mai multe în ultimii ani, aceştia acreditează ideea că Securitatea nu a fost decât un serviciu de informaţii clasic, cu angajaţi bine intenţionaţi şi patrioţi care, cu foarte mici excepţii şi pentru o scurtă perioadă, au folosit cele mai dure măsuri de represiune asupra populaţiei, doar la presiunea consilierilor sovietici. Este tot mai limpede astăzi, când există atâtea surse alternative de informare, că avem de-a face cu o imensă dezinformare şi totodată cu o încercare de convingere a publicului că foştii securişti îşi merită pensiile, ei nefiind responsabili nici într-un caz de ororile comunismului. Fără îndoială cel mai bun dispozitiv pe care îl putem folosi pentru a depista asemenea scrieri este un filtru critic propriu asociat cu o confruntare cât mai frecventă cu alte surse axate pe acelaşi subiect. Astfel, istoricul poate să desluşească ceea ce este sau nu apropiat de realitate, ce este adevăr sau manipulare. Am făcut această incursiune pentru a arăta de ce trebuie să ne ferim şi totodată pentru a sublinia faptul că memorialistica cinstită în România de azi, e din ce în ce mai firavă. Făcând parte din această ultimă categorie a scrierilor memorialistice, volumul d-nei Dorina Stoica, Bietul om sub vremi, reprezintă, în opinia noastră, o excepţie. Este, în primul rând, una din preţioasele surse de informare pentru cine vrea să cunoască sau să rememoreze atmosfera din România anilor ’80. Iar pentru a vedea cât adevăr e în ceea ce a scris autoarea, e suficient să aruncăm o privire pe documentele aflate în dosarele Securităţii, îndeosebi pe cele referitoare la starea de spirit a populaţiei. Dăm un singur exemplu: atunci când vorbeşte de drama alimentelor de bază, autoarea menţionează: Prin anul 1980 criza alimentelor de bază începuse să fie simţită, iar cozile la carne, lapte, ouă, uleiul, făina şi pâinea raţionalizate ne făceau adeseori să privim cu nostalgie în urmă cu 10, 15 ani când magazinele erau pline cu de toate şi cozile erau ocazionate doar de produsele de import. Iată şi versiunea reţinută într-un document din arhivele Securităţii, într-un Buletin cuprinzând comentarii referitoare la „aprovizionarea cu alimente” (din 7 iulie 1981): Numeroşi cetăţeni, în scrisorile adresate unor rude, cunoştinţe ori prieteni din ţară sau din străinătate, fac referiri la „dificultăţile pe care le întâmpină pe linia aprovizionării cu bunuri alimentare de strictă necesitate”. De regulă, comentariile respective vizează următoarele aspecte: - lipsa din unităţile alimentare a unor produse de bază (zahăr, ulei, brânză, unt, lapte, mezeluri, carne etc.), ori existenţa acestora în cantităţi neîndestulătoare; - calitatea „îndoielnică” a unora dintre acestea; - „micii producători” îşi vând produsele la preţuri exagerate, nerespectând mercurialele; - tendinţa unor cetăţeni, în special pensionari, de a cumpăra în cantităţi excesive o serie de alimente, motivând „că aprovizionarea va fi din ce în ce mai dificilă”; - se reclamă, în mod frecvent, „risipirea” unei mari cantităţi de timp pentru efectuarea aprovizionării. Reţin atenţia unele propuneri „de a fi cartelate alimentele de bază” întrucât „acestea, fiind puse în vânzare de obicei dimineaţa, sunt accesibile numai celor care nu lucrează, îndeosebi pensionarilor” (vezi Arhiva CNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13 421, vol. 192, f. 19). Poate că această confruntare sau comparaţie între volumul de faţă şi unul din numeroasele documente aflate în arhivele româneşti nici nu ar mai fi fost necesară. Vor fi, probabil, mulţi cititori care vor spune atunci când vor citi acest volum că lipsurile şi criza economică din anii 80 sunt bine cunoscute de toată lumea. Da, probabil aşa este, cu o singură excepţie - generaţia tânără. Ei bine, d-na Dorina Stoica, pune la baza efortului domniei sale, tocmai acest argument, ca generaţia care nu a cunoscut experienţa anilor 80, să nu regrete nimic din ce a însemnat comunismul românesc. Experienţa domniei sale, plecată din fabrică pentru a prelua o funcţie de conducere într-o comună din judeţul Vaslui (întâi ca secretar cu propaganda şi apoi ca primăriţă), este prezentată pe larg, fără a neglija contextul şi atmosfera din societatea românească nemulţumită de un regim politic aflat în agonie. Sunt deosebit de interesante referirile la mecanismele intime prin care PCR îşi selecta cadrele de nădejde. La fel, metodele prin care unii sau alţii erau determinaţi să accepte deciziile luate la vârful organizaţiei de partid judeţene, în pofida opoziţiei lor, modul cum avea loc rotirea cadrelor, moralitatea acestora, protecţia totală de care se bucura un membru de partid cu funcţie, chiar şi când săvârşea acte penale etc. sunt bine surprinse şi prezentate echilibrat. Este astfel, tot mai evident, mai ales când avem acces şi la alte surse de informaţie, că nomenclatura de partid, locală şi cu atât mai mult cea de la vârf, aveau imunitate nu doar în faţa Justiţiei, dar era scutită şi de orice fel de neplăceri din partea Securităţii. Recrutaţi pe bază de dosar, cu „origine sănătoasă” şi educaţie medie, disciplinaţi, cu o aprigă dorinţă de afirmare, activiştii de partid formau o categorie aparte, chiar în interiorul PCR. Aceasta şi pentru că ei constituiau pepiniera de cadre de conducere pentru toate structurile administraţiei locale şi centrale. Lor le erau subordonate toate unităţile economice, de ordine publică şi cele culturale din arealul în care erau responsabili. Desigur, această autoritate şi avantajele aferente aveau un preţ: implicare şi disponibilitate totală faţă de orice misiune primită pe linie de partid. Pe lângă faptul că sarcinile curgeau în valuri, de la judeţ sau de la Bucureşti, şi consumau tot timpul celui în cauză, orice infidelitate putea fi aspru pedepsită. Dosarul de cadre - periodic îmbogăţit cu referate de cadre şi caracterizări avea influenţă decisivă atât asupra numirii în funcţii cât mai înalte dar şi a destituirii celui vizat. Întrucât multe din aceste dosare de cadre sunt astăzi accesibile, structura şi limbajul lor fiind cam aceleaşi pentru întreaga perioadă comunistă, putem oferi, cu titlu de exemplu, o scurtă descriere a acestora. Referatele de cadre (în general, întocmite în momente critice pentru cel vizat) conţineau: - data – anul din care este membru P.C.R. sau U.T.C. - data şi locul naşterii - originea socială (muncitorească sau ţărănească) - pregătire şcolară - profesia de bază - situaţia militară - starea civilă - limbi străine cunoscute - data de la care era încadrat în câmpul muncii şi postul care îl ocupa în momentul respectiv. Urma apoi o scurtă prezentare a ocupaţiei şi averii părinţilor, după care o biografie detaliată a subiectului de la terminarea claselor primare până în momentul în care i se făcea referatul, îi erau prezentate părţile bune ale caracterului sau muncii depuse ca apoi să i se puncteze aspectele negative ale personalităţii şi să fie arătată slaba prestaţie în cadrul muncii. Erau apoi prezentate rudele şi legăturile pe care le avea activistul precum şi apartenenţa lor politică, avere etc. Urma, la final, concluzia care este uneori identică şi destul de dură la majoritatea referatelor: „În concluzie, considerăm că [subiectul] deşi a obţinut unele rezultate în muncă, însă fiind lipsit de dragoste şi voinţă faţă de munca de partid şi însuşi el a manifestat că această muncă este grea pentru el, nu prezintă perspective…” sau „ţinând cont de originea socială a [subiectului], precum şi de rudele apropiate cu care întreţine legături (sora – învăţătoare, membră activă a mişcării legionare, soţia fiică de chiabur), nu suntem de acord cu această propunere” (numirea într-o funcţie oarecare). Cei care se ocupau cu urmărirea activităţii membrilor de partid cu funcţii şi cu cercetarea biografiei lor nu făceau parte, cum s-ar crede, din Securitate. Fiecare minister sau instituţie centrală avea o direcţie de cadre (sau personal) căreia îi corespundea în plan local câte un serviciu pe acelaşi profil. Toate aceste structuri formau o reţea prin care indivizii capabili şi loiali erau plasaţi în locurile de care partidul avea nevoie. Lucrătorii din aceste servicii de cadre erau adevăraţi zei, fiind cei care printr-o caracterizare sau referat negativ puteau contribui la căderea titularului dosarului. Fără îndoială, ultimul cuvânt îl avea totuşi şeful organizaţiei de partid, secondat de instructorii de la Comitetul Central sau cei din Colegiul de Partid. Un membru de partid ajungea doar cu acordul prim-secretarului judeţean pe mâna Securităţii, şi asta doar în două situaţii: atunci când respectivul era dorit ca şi colaborator sau persoană de sprijin într-un mediu aflat în atenţie sau atunci când era dat afară din partid pentru „comentarii duşmănoase” sau alte abateri. Toate aceste mecanisme intime ale regimului politic patronat de Nicolae Ceauşescu sunt astăzi cercetate de o pleiadă de cercetători care încearcă să răspundă la, de acum, banala întrebare: Cum a fost posibil? De aceea, din punct de vedere istoric orice contribuţie realizată cu bună credinţă e menită să ridice câte puţin din vălul care acoperă istoria noastră în anii socialismului totalitar. Înţelegerea acestor resorturi profunde de către cititori nu poate fi realizată prin prezentarea într-un limbaj sec şi academic. Şi aici, ca şi în alte vremuri, observaţia lui Nicolae Iorga rămâne valabilă: pe lângă material şi metodă, important e stilul în care e scrisă istoria. Din această perspectivă, pana d-nei Dorina Stoica alunecă cu o deosebită graţie peste epoca domniei sale. Portrete creionate impecabil, fie numai şi dintr-o trăsătură, viaţa satului redată în amănunte contrastante (de la „rezervele” din cămara primăriţei şi până la serile artistice de la căminul cultural), moralitatea celor din conducerea de partid, plocoanele pentru trecerea examenului de la Academia „Ştefan Gheorghiu” etc. toate descrierile sunt dovada unui îndelungat exerciţiu în mânuirea condeiului. Volumul d-nei Dorina Stoica poate fi socotit totodată un adevărat scenariu de film. De altfel, folosind tocmai această metodă a secvenţelor cinematografice, autoarea ne pune nu în faţa unui text scris ci a unor imagini în derulare rapidă, a unor scurte filme documentare despre viaţa la ţară în comunism. Nu pot, în final, decât să o felicit pe autoare şi să-i mulţumesc pentru excepţionalul text cu valenţe istorice dar şi literare. Volumul domniei sale face mai mult decât o duzină de teze de doctorat scrise şi publicate în ţară sau în afară pe tema prăbuşirii comunismului românesc!

 Dr. Liviu Ţăranu Bucureşti, 17 august 2012